În lucrarea sa din 1970, Exit, Voice, Loyalty, Albert Hirschman a expus cele trei opţiuni pe care le au oamenii pentru a răspunde nemulţumirilor în cadrul organizaţiilor, firmelor sau statelor: pot pleca, pot cere o schimbare sau pot să se conformeze. În cei 45 de ani de la publicarea cărţii sale, cadrul teoretic al lui Hirschman a fost aplicat cu folos într-o gamă variată de contexte. Utilizarea sa pentru a înţelege politica rusească actuală ne oferă, de asemenea, perspective importante.
 
În perioada 2011-2012, mulţi dintre cetăţenii ruşi cu un nivel ridicat de educaţie şi cu o situaţie materială bună au ieşit în stradă pentru a cere democraţie autentică, sperînd că „vocile“ lor vor putea schimba sistemul din interior. Dar Vladimir Putin, care a obţinut un capital electoral covîrşitor ce i-a permis să revină la preşedinţie cu un al treilea mandat, nu i-a ascultat; în loc să o facă, a crescut gradul de represiune. 
 
Astfel că anul trecut, cînd Putin a invadat şi a anexat Crimeea, disidenţilor declaraţi sau potenţiali le-au rămas doar două opţiuni: „ieşirea“ (prin emigrare sau retragere în viaţa privată) sau exprimarea „loialităţii“ (prin manifestarea activă sau pasivă a consimţămîntului). Ţinînd însă cont că rata de susţinere a lui Putin depăşeşte frecvent 80%, se pare că cei mai mulţi ruşi au ales a doua opţiune. 
 
Dar, la fel ca pe vremea Uniunii Sovietice, această majoritate „loială“ include un număr mare de cinici – ca să nu mai vorbim de cei care preferă să se retragă din viaţa civică – cărora le rămîne să dezbată politica la masa din bucătărie sau la cluburile de discuţii. Între timp, cîţiva experţi în economie şi politică întemeiază comunităţi neoficiale, care elaborează planuri de posibile reforme, pentru cazul în care actualul regim ar pica. 
 
Au mai apărut şi alte similarităţi cu vremurile sovietice. Creşterea gradului de susţinere pasivă a lui Putin şi a politicilor sale nu mai e suficientă; regimul solicită exprimarea unui acord însufleţit, în timp ce impune reguli de comportament aprobate de guvern. 
 
Ceea ce aminteşte de observaţia specialistului american în ştiinţe politice Zbigniew Brzezinski, în 1950, potrivit căreia regimurile totalitare (spre deosebire de cele autoritariste) impun cetăţenilor atît interdicţii, cît şi obligaţii. Ellendea Proffer Teasley redă acest punct de vedere în romanul memorialistic best-seller, scris în rusă, Brodsky Among Us, observînd că sistemele totalitare cer nu numai obedienţă, dar şi participare.
 
În ce constau aceste obligaţii în Rusia contemporană? Maşina dumneavoastră – să spunem un Mercedes, pentru cei relativ înstăriţi – trebuie să arboreze o panglică cu Sf. Gheorghe, un simbol recent inventat pentru victoria Rusiei în cel de-al Doilea Război Mondial. Întregul personal militar, al serviciilor speciale sau al poliţiei nu are voie să călătorească în afara ţării, în vreme ce profesorii mai multor universităţi publice trebuie să ceară permisiunea pentru a putea participa la seminarii şi conferinţe în străinătate. Dascălii trebuie să includă Crimeea pe harta Rusiei, iar angajaţii întreprinderilor de stat sînt obligaţi să participe la demonstraţii proguvernamentale.
 
Refuzul de a se conforma acestor solicitări poate avea consecinţe grave, aşa cum se întîmpla şi în era sovietică. După cum remarcă Proffer, Brodsky încearcă „să se revolte împotriva culturii lui «noi»“, considerînd că „un bărbat care nu gîndeşte pe cont propriu, un bărbat care se alătură maselor este parte din structura malefică“ a totalitarismului – şi, ca atare, este exilat din Uniunea Sovietică în 1972. Putin, astăzi, nu pare să fie cu nimic mai conciliant. 
 
Cu cincisprezece ani în urmă, cînd eram editorialist la Izvestia, cel mai mare ziar din Rusia, am scris un articol în care comparam orînduirea politică care se prefigura sub Putin cu regimul lui Mussolini din Italia. Articolul nu a fost publicat – redactorul-şef a considerat că paralela pe care am făcut-o era prea dură. Din nefericire, previziunea mea s-a adeverit: Putin a construit o versiune modernizată a statului corporatist, aderînd aproape cu totul la formula mussoliniană: „Totul în interiorul statului; nimic în afara statului; nimic împotriva statului“.
 
Deşi Constituţia Rusiei îi înzestrează sistemul politic cu toate caracteristicile democraţiei, pentru a-şi consolida puterea, regimul lui Putin le manipulează şi le distorsionează, făcîndu-le de nerecunoscut. Putin foloseşte mediile ca instrument de propagandă, împingînd puţinele publicaţii independente spre limita dispariţiei. El controlează cele mai multe organizaţii ale societăţii civile şi le etichetează pe cele pe care nu le controlează ca „agenturi străine“. 
 
Cel mai flagrant însă este faptul că statul rusesc condus de Putin forţează mobilizarea politică a cetăţenilor, interpretînd neparticiparea ca pe o formă de opoziţie faţă de regim. În acest context, opţiunea „ieşirii“ a lui Hirschman – sub forma „emigrării interioare“, cel puţin – s-ar putea să nu fie atît de la îndemînă precum pare; ar fi uşor, în fond, să interpretezi o astfel de mişcare drept rezistenţă. 
 
Fără îndoială, cetăţenii ruşi beneficiază de libertatea de a călători în afara graniţelor ţării, ceea ce înseamnă că Putin nu a construit un stat complet totalitar – deocamdată, cel puţin. Dar ambiţiile regimului sînt de netăgăduit. Poate că abordarea actuală a regimului poate fi descrisă cel mai bine ca „totalitarism hibrid“. 
 
Într-un regim totalitar, a scris Hannah Arendt, statul este singura forţă care modelează caracterul societăţii. Poate că Putin nu a ajuns încă aici, dar, cu siguranţă, aceasta este direcţia în care evoluează. Iar istoria ne oferă motive temeinice să fim precauţi cu o ţară în care loialitatea este singura opţiune.
 
Andrei Kolesnikov este membru senior şi şef al catedrei de Politică internă rusească şi al programului „Instituţii Politice“, la Centrul Carnegie din Moscova.  
 
©Project Syndicate, 2015 - www.project-syndicate.org
 
traducere de Matei PLEŞU