Cînd la 1808, din poruncă rusească, apar pe uliţele Bucureştiului primii hingheri, mahalagii protestează cu vehemenţă verbală, dar şi cu agresivitate fizică. Cîinii erau, atunci ca şi acum, un bun al tuturor. Cu stăpîn sau fără stăpîn, se aflau pretutindeni, în curţi şi pe garduri, în uliţă, sub trăsuri sau căruţe, pe poduri şi sub poduri, pe malurile apelor, în măcelării şi pescării, în spitale şi temniţe, zi sau noapte. Dorind să facă ordine în oraşul ocupat, guvernatorul rus porunceşte ca toţi cîinii să fie omorîţi acolo în uliţă: „hingherii să îmble pe toate uliţele Bucureştilor şi veri cîţi cîini vor fi, să-i omoare pe toţi, în scurt. Nici ziua, nici noaptea cîinele slobod să nu se afle“. Măsura este contestată de bucureşteni, nu datorită cruzimii, ci pentru că nimeni nu avea cum să ţină cîinii într-o curte fără garduri. Iar lanţul, sau sfoara, sau sîrma, sau ce-o fi fost îşi puteau găsi alte întrebuinţări decît să stea toată ziua priponite de copaci sau jumătăţi de garduri. În urma protestului, se revine şi se cere tuturor proprietarilor să-şi ţină cîinii legaţi prin curţi spre a nu cădea victime ale trimişilor Agiei. Legaţi sau nelegaţi, cîinii nu ajung să fie victime ale hingherilor, ci mai degrabă săracii ruşi care credeau că pot construi aici, în Bucureşti, o utopie de societate în care să domnească ordinea. Plecară la 1812, dar cîinii rămaseră şi vodă Caragea poruncea şi el ca „pe toată ziua“ o căruţă „să care cîini afară din Bucureşti“ unde urmează a fi omorîţi.
Şi veniră iarăşi ruşii pe la 1828 şi găsiră cîinii nestingheriţi pe uliţele mahalalelor. Şi îi lăsară tot acolo. Altă operaţiune de „curăţire“ a oraşului de cîini, destul de numeroşi, începe la 1837: „există la Bucureşti un număr considerabil de cîini care umblă liberi pe uliţă şi, înfometaţi cum sînt, îi atacă violent pe trecători“, notează francezul Raoul Perrin. Cum nu s-a organizat un serviciu special de stîrpire a lor, locuitorii sînt încurajaţi să participe la această acţiune, pe fiecare cap de cîine oferindu-se cîteva parale. Primii care se înhamă la această misiune, robii ţigani, se dovedesc foarte abili, iar metodele lor nu stîrnesc protestele nimănui, dimpotrivă: „robii ţigani, atraşi de cîştigul cîtorva parale, străbat zilnic uliţele în căutarea cîinilor, le iau urma şi înarmaţi cu o ţepuşă lungă, îi străpung ca pe puii de găină, îi poartă apoi în triumf pe un mic car, după care îi jupoaie de piele, pe care o folosesc în beneficiul societăţii robilor“, scrie acelaşi Perrin, locuitor pe meleaguri româneşti vreme de 11 luni. Epidemiile de ciumă şi holeră favorizează creşterea haitelor de cîini. Urletele lor îngrozesc şi mai tare populaţia decimată de boală; umbletele lor sperie. Fără stăpîn, aşadar fără hrană, dezgroapă cadavrele şi împrăştie „resturi“ peste tot.
Tot în uliţă îi găseşte şi anaforaua Sfatului din 18 octombrie 1852; garduri şi lanţuri nu prea sînt nici în tîrgul Iaşilor pentru că se revine la eterna problemă a cîinilor, proprietatea cuiva, dar nu se ştie prea bine a cui. Abia această anaforă pune în discuţie spectacolul oribil al uciderii cîinilor în uliţă. „Cruda şi urîcioasa privelişte“ necesită măsuri de urgenţă: „să fie oprit cu totul ţircularea cînilor pe uliţă“, se scrie, recomandîndu-se proprietarilor să folosească botniţa şi zgarda. Cîinii care îndrăznesc totuşi să „ţircule“ liber sînt lăsaţi la voia hingherilor. Patru la număr, ce primesc sarcina ca „îndată ce vor întîlni un cîne... să-l prindă cu chipul ce va găsi mai nimerit“, poate cu „mici arcane“, să-l ducă la un adăpost, ce se prevede a se deschide, unde să-l ucidă, prin otravă, dar după 36 de ore, perioadă în care n-a fost reclamat de cineva. Cîţi astfel de cîini vor fi fost reclamaţi nu-i greu de presupus, avînd în vedere că stăpînul trebuie să achite o taxă de „un sorocovăţ“. Nu prea mult, ce-i drept, dar cînd nu-i ai? Şi apoi, cîini sînt destui în uliţă, de ce să plăteşti, cînd poţi să te serveşti?!
Aprilie 2010, ubicuitatea canină este o realitate istorică, din moment ce curtea celei mai înalte instituţii culturale, Academia Română, este plină de cîini, dar şi o realitate sanitară, din vreme ce spitalele nu pot funcţiona fără prezenţa haitelor de cîini, şi astfel de realităţi pot fi construite căci parcuri, supermarketuri, biserici, uliţe, benzinării, locuri de joacă, scări de blocuri, şcoli, grădiniţe, poliţie, guvern, parlament compun o bucăţică din realitatea canină fără de care România nu poate fi definită.
Curată conspiraţie canină!
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti.
Ceaslov story
Ubicuitatea canină
Constanţa VINTILĂ-GHIŢULESCU
Adevarul.ro
