(apărut în Dilema veche, nr. 197, 16 noiembrie 2007)

Anecdota e binecunoscută: trecînd pe lîngă o manifestaţie, Charles de Gaulle a văzut o pancartă pe care scria: "Mort aux cons!"; generalul a avut atunci o replică memorabilă: "Vaste programme". Anecdota nu putea să lipsească din cartea (roman de debut) lui Carl Aderhold, Mort aux cons (Hachette, 2007). Titlul îl putem traduce (foarte) aproximativ Moarte imbecililor, cu regretul că nu putem reda expresivitatea şi bogăţia semantică a cuvîntului francez. Eroul romanului se lansează într-o aventură pe cît de pasionantă, pe atît de riscantă: uciderea de imbecili. După ce îşi face mîna omorînd cîteva animale domestice, cîini şi pisici, personajul (care e şi narator) trece la suprimarea fizică a celor care îi otrăvesc zilnic viaţa. Va ajunge, în final, la cifra de 140 de victime, aparţinînd unor categorii umane foarte variate, dar avînd totuşi, aşa cum vom vedea, trăsături comune. Oricum, conceptul de imbecil capătă, pe parcurs, tot mai multe caracteristici, pe măsura rîvnei cu care naratorul intră în pielea unui serial killer cu o platformă teoretică solid fundamentată. La început, victimele sînt persoane ce se remarcă în viaţa de zi cu zi prin lipsa de politeţe. După cîteva zeci de asasinate, eroul ajunge la concluzia că imbecilul este cel care nu are dileme. Ulterior, definiţiei i se adaugă o altă conotaţie: imbecilul abuzează de puterea sa, fie ea mică sau mare. O altă constatare este că imbecilii sînt peste tot şi ne otrăvesc existenţa (imbecilitatea, de altfel, e molipsitoare). Ei dau dovadă de o perfectă siguranţă de sine, inclusiv - sau mai ales - în solemnitatea discursurilor pe care le rostesc. Pledează în favoarea reformelor, dar ei înşişi nu sînt reformabili. Imbecilitatea se situează la jumătate de drum între prostie şi ticăloşie. În fine, imbecilitatea înseamnă distrugerea valorilor morale fundamentale, cele care se învaţă (sau ar trebui să se înveţe) la şcoală şi care ne permit să trăim în societate. Lucrurile sînt şi mai clare dacă examinăm lista imbecililor ucişi în roman. O portăreasă, avidă de bîrfe şi colportoare de zvonuri; un şofer care se comportă agresiv în trafic; un inspector de la fisc; nişte bătrîni acriţi şi pisălogi; un şef de serviciu de la o societate de asigurări; un medic ce practică medicina alternativă; un psihanalist; mai mulţi vînători; un tip de la Armata Salvării; un şef de supermarket; un controlor de la metrou; un funcţionar de la poştă; o femeie care nu mai conteneşte să vorbească la telefonul mobil, deranjînd pe toată lumea; un tînăr care ascultă muzică asurzindu-ţi urechile; un individ pe patine cu rotile, care se agaţă de fiecare pieton de pe trotuar; un şofer de taxi; un regizor de avangardă; un director de resurse umane; un expert în economie; un sociolog specialist în problemele populaţiei ce trăieşte la periferia oraşelor; un jurnalist de la televiziune; un activist sindical; un ministru; un filosof monden etc. etc. Cele mai multe dintre victime sînt cei pe care autorul îi numeşte "imbecilii de proximitate" şi pe care naratorul îi întîlneşte în drumul său. Imbecilii sînt agresivi, au idei puţine, dar fixe, vorbesc de regulă mult şi preţios, încearcă să facă prozeliţi, sînt adepţi ai corectitudinii politice. Administraţia e unul din spaţiile favorite ale imbecililor, care adoră complicaţiile birocratice şi se întrec să-i umilească pe solicitanţi.

Romanul, chiar dacă demarează puţin mai greoi, e de un haz nebun. Autorul mizează pe umorul negru şi pe efectul de surpriză. Regăsim, fireşte, în această vînătoare de imbecili, propriile noastre dificultăţi, umilinţe şi frustrări. Lupta eroului e însă inegală: "Dat fiind că imbecilii sînt pretutindeni, pe de o parte, şi că - pe de alta - conduc lumea, nu există niciun motiv care să ne împiedice să presupunem că aşa stau lucrurile de cînd omul trăieşte în grup. S-ar putea chiar - fără mare risc de a greşi - formula ipoteza că imbecilitatea creşte pe măsură ce creşte populaţia. Altfel spus, istoria oricărei societăţi pînă în zilele noastre n-a fost decît istoria luptei împotriva imbecililor". Sau, parafrazîndu-l pe Caragiale: "Imbecilii mor, dar imbecilitatea e nemuritoare".