Societatea trecutului valorizează mai puţin frumuseţea masculină. Un bărbat ar trebui să fie „un pic mai frumos ca dracu“, sau „bărbatul nu stă în frumos“, sentinţe regăsite în proverbele culese de Anton Pann; aşadar, nu ar avea prea multe motive să se îngrijească de frumuseţea sa. Despre boierii de altădată se spun mult mai puţine atunci cînd este vorba de frumuseţea obrazului, descrierile insistînd asupra rangului, dregătoriei, averii, capacităţilor intelectuale, caracterului. Aceste trăsături duc la calificative care n-au nimic de-a face cu frumuseţea: „obraz de cinste“ desemnînd onorabilitatea unei persoane.  

Ienăchiţă Văcărescu pare să fi fost un bărbat frumos, sau cel puţin unul dintre boierii cu „lipici“, termen atît de drag epocii, de numele său legîndu-se o serie de cuceriri amoroase de cel mai înalt nivel. Pe seama acestor aventuri, norodul „scrie“ versuri descriind un fel de frumuseţe masculină care tulbură minţile cucoanelor mari. „Ienăchiţă Văcărescu  Şade’n poartă la Dudescu / Cu ciubuc de diamant, / Capot roşu îmbrăcat, / Cu anteriu de atlaz, / Moare Doamna de necaz.“ Legenda spune că doamna Moruzi s-a îndrăgostit de acest boier, fermecător prin tehnica de a se face plăcut, scrie versuri „cu libov înfocat“, se îmbracă foarte bogat, păşeşte ferm şi apăsat, „ca un brad“, excelează prin inteligenţă. Chipul, păstrat datorită penelului lui Anton Cladek, ne dezvăluie o înfăţişare destul de plăcută. Dar trebuie spus că nu prea ştim astăzi ce ar trebui să fie frumos pe chipul şi trupul unui bărbat; aşa cum nu ştim care poate fi diferenţa între plăcut şi frumos.  

De la Manolache Drăghici ne-a rămas portretul postelnicului Caliarhi, sosit din Fanar, căsătorit cu Ralu Moruz şi socotit ca „cel mai galantom şi zarif din boierii Fanarului“. Zarif introduce un alt adjectiv, împrumutat din turceşte pentru a cataloga nu frumuseţea, ci eleganţa masculină: „acest boieriu, ajungînd a vieţui la Petersburg... monarhul să îndestula a-i privi înbrăcămintea lui ce frumoasă şi scumpă care purta în toate zilele, încît în multe ori spun că întîlnindu-l la preumblare îl opre şi îi admira hainele zilei acei, numărînd şi blanile cele frumoase ce purta“. Frumuseţea se reduce, la acest boier cronicar, cunoscut de conservator, la eleganţa şi bogăţia veşmintelor. În Istoria Moldovei revine deseori asupra acestei frumuseţi, folosind termenii zarifir şi zariflîc pentru a vorbi de delicata eleganţă plină de zarafiruri şi zarpale, adică podoabe.  

Mult mai multe portrete despre bărbaţii trecutului ne oferă Radu Rosetti în ale sale Amintiri. Logofătul Ştefan este „un bărbat nalt, bine învălit fără a fi gros, frumos la faţă şi sănătos la trup“. Răducan Rosetti, bunicul memorialistului, este descris ca fiind frumos la chip, plin de patos, bărbăţie, curaj, ceea ce avea să-i atragă simpatia, şi mai ales libovul multor femei. La concurenţă aflîndu-se un oarecare căpitan Matache, „bărbat de patruzeci de ani, nalt, spătos, voinic la trup şi înzestrat cu cea mai îngrozitoare păreche de mustăţi oacheşe“. La polul opus se află descrisă urîţenia masculină, sporită de lipsa de caracter şi mai ales de băutura peste măsură. Înainte de fi chel şi ştirb, cu semnele desfrîului adînc săpate pe obraz, spătarul Alecu Dărmănescu este „zgîrcit, mincinos şi fricos ca un iepure“. Portretele acestor boieri, păstrate la MNAR, zugrăvite odată ce moda a prins să se răspîndească mai peste tot, înfăţişează chipuri diferite. Dacă Constantin Cantacuzino este un tînăr de o frumuseţe desăvîrşită, hatmanul Mihalache Manu, căsătorit cu Sultana Mavrogheni, se află la polul opus. Dar aceste reflecţii nu sînt decît judecăţile noastre contemporane, fără a şti cu adevărat chipul frumuseţii masculine. Este adevărat că aprecierile mele asupra frumuseţii boierului Constantin Cantacuzino se întîlnesc cu cele ale pictorului Miklos Barabas, prieten bun cu sus-numitul, vorbind cu simpatie „de barba frumoasă neagră“ a acestuia. Costumul oriental contribuie foarte mult la creionarea acestor boieri ca fiind „groşi“ şi dizgraţioşi, leneşi şi indolenţi, aspri cu slugile şi ţiganii de pe moşii, slugarnici cu cei mari.  

Secolul al XIX-lea schimbă lucrurile şi în ceea ce priveşte frumuseţea masculină, aducînd în prim-plan eleganţa franceză, opusă zariflîcului. Concurenţa perpetuă exercitată de toată ofiţerimea rusă participă la această necesară schimbare, dar, mai presus de toate, călătoriile şi studiile îi îndeamnă să aleagă comodele haine franţuzeşti în detrimentul lungilor anterie, să-şi împodobească chipul cu plete şi barbă, să se instruiască în arta dansului, să se lase cuceriţi de diferitele cluburi de scrimă. Masculinitatea nu mai are asprimea trecutului pentru că modelul este altul, iar lecturile îndeamnă la grijă în gesturi, maniere, vorbe. Masculinitatea şi onoarea fac acum casă bună, oferind tinerilor pretexte spre a proba virilitatea în jocul duelului.

Dar despre frumuseţea bărbaţilor din secolul al XIX-lea vom povesti cu altă ocazie.