Pe uliţele satelor mele, animalele sînt un lucru de nimica. Ghiţă, Mădălina, Penelopa, Maricica, Joiana sau Diana – porcul, vaca, pisica sau calul primesc nume de alint, care mai de care mai umane, fără a se bucura de înduioşătoarea umanitate a acceptării şi a milei. Dimineaţa, îl auzi pe Tudora ducînd vitele la islaz, strigînd: „Fir-aţi ale dracului de vite proaste. Nea, Joiana, nea... Mai repede, vită proastă, că dă soarele dă vale şi noi tot pă drum.“ Vitele lui nea Tudora nu prea se sinchisesc de urletele şi înjurăturile necontenite. Se unduiesc agale pe mijlocul drumului, lăsînd în urmă baligi, furînd, din cînd în cînd, din iarba de pe marginea drumului, întinzîndu-se după frunzele copacilor, în mînia injurioasă a stăpînului.

Cînd se crapă de ziuă şi iese la raţe, gîşte şi găini, Vergica, vecina de alături, zbiară s-o audă tot păsăretul: „Curvele dracului, nici nu v-aţi trezit bine şi cereţi de mîncare. Iete-te la ele, mă, cum se-nghesuie, mama voastră de curve. Că io am mîncat pă dracu’. Ha?!“, se-ncruntă cu nădejde. Dacă se întîmplă ca unele dintre aceste orătănii inofensive să pătrundă în grădină, printre straturi şi zarzavaturi, şi se-ntîmplă adesea, toţi dracii sînt coborîţi de pe tîmpa de la Voroneţ şi spectacolul insultelor capătă proporţii apologetice. Ţaica Vergica, femeie trecută bine de 70 de ani, cu ditamai măturoiu într-o mînă, cu poalele rochiei în cealaltă, aleargă prin grădină, strigînd cît pentru tot satul, la „curcile nesimţite“, „găinile curve“, „raţele proaste“, „cocoşii beţivani“, „gîştele dobitoace“, „cîţele afurisite“ etc. Hrănirea porcilor este un alt spectacol, dracii sînt iarăşi chemaţi în „ajutor“, spre mîntuirea omului oropsit de atîtea dobitoace flămînde.

Pe partea cealaltă, vecinica Pătrana, pravoslavnică creştină, nu se îndură să fie toată ziua, bună ziua cu necuratu-n gură, mai ales acum, în postul cel mare al Sfintei Marii. Aşa că a inventat un surogat cu „narti“. „Fir-ai a narti dă năsimţită. Vaco!“, îşi apostrofează căţeluşa ce se furişează în casă. Narti-n sus şi narti-n jos, ori de cîte ori aruncă buruiană la pui sau schimbă apa la raţe, adună ouăle sau trece prin bătătură.

Prînzul este presărat cu alţi draci şi drăcuşori, cu sfinţi şi cruci, cu Paşti şi anafure, cu colivi şi prescuri, rostiţi tare, cu obidă, în fişcuitul bicelor, aruncaţi de stăpînii cailor ce trec, la trap, pe uliţă. Vasilică a lu’ Begu sau Gheorghiţă a lu’ Gunoi nu sînt niciodată mulţumiţi nici de cum trag, nici de cum merg, nici de comenzile preluate aiurea şi pe dos. Au ei hac de cojocul cailor, trîntind o înjurătură şi altoindu-i cu biciul de să simtă şi să se simtă. Şi dacă, la ora asta a prînzului, cînd toată lumea moţăie sub fiebinţeala soarelui dogoritor, ai norocul să dai peste Lica lu’ Mascarici, nevasta lu’ Cornel, trăgînd de căpăstru un măgar căpos, te-a fericit Cel de Sus de cele ce vei afla despre viaţa ei nefericită, plină de draci şi dobitoace neisprăvite.

Spre seară, se întorc vacile cu Tudora, Grigore a lu’ Bîldîc, Cornel a lu’ Mascarici. Ele – sătule, cu ugerele pline, ei – afumaţi şi degrabă vărsători de vorbe grele. Uliţa răsună de draci de parcă Iadul cel mare şi adînc s-a revărsat dintr-odată în acest sat, liniştit doar de căldura mare a amiezii. Ba, a lu’ Mascarici îşi varsă furia afumată şi asupra muierilor strînse ciorchine pe pod, la vorbe: „Ale dracului ce sînteţi voi, muieri bîrfitoare. Aţi ieşit la drum, ai? La bîrfă, ai? Ca curcile, ai?! N-aveţi de treabă pe la căşile voastre? La tors cu voi, fa, nu la bîrfă!“ Muierile se închină, blestemîndu-l pe păgînul ce le spurcă postul Sfintei Mării cu vorbele lui de ocară. Cornel a lu’ Mascarici nu se lasă, şi vinul băut îi dă curajul să le zică toate cele, strînse atîtea seri la rînd pe suflet, cînd le-a găsit la drum, privindu-l sfidător şi bîrfindu-l. Sau cel puţin aşa îşi imaginează el. Nu că n-ar fi ceva adevăr în toate astea. Răsună valea de vorbe grele, cocoşii încep să cînte, găinile cotcodăcesc, cîţele se caţără prin arbori, ţipînd isterice: „Copac! Copac! Copac!“ „În copac ai să dormi, bă, Mascarici, la noapte“, se amuzară femeile voioase, că fuseră astfel răsplătite de sărmanele orătănii.

Auzind şi văzînd atîta năduf în afurisirea bietelor dobitoace, mi-aş dori ca, măcar pentru o zi, dracul ăla atît de invocat să le ia cu el, dacă tot îi sînt dăruite cu largheţe şi consecvenţă, lăsîndu-i pe toţi, o bucată de vreme, fără ouă, lapte şi ceva carne.

Cît despre viaţa la ţară... monotonă – cînd Tudora nu se-mbată şi nu se ocărăşte cu nevastă-sa, prin fundul curţii, cînd Cornel e treaz şi nu se ţine de măscări, cînd Lica lasă măgarul în pace şi Vergica doarme răpusă de atîtea orătănii înfometate...

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.