Să începem anul cu Grigore Moisil!
Pentru prima oară de cînd sînt redactor la Dilema, am regretat tradiţia noastră de a nu apărea în ultima săptămînă a anului. Presa vuia zguduită de un scandal provocat de o piesă de teatru, autoarea nu dădea cele mai inspirate răspunsuri, iar pe masa mea de lucru aveam un interviu al lui Grigore Moisil acordat Valeriei Ducea, pentru revista Teatrul, datat exact 1 ianuarie 1970!* Aş fi vrut - fiindcă nu mi s-a atrofiat deocamdată instinctul de cronicar al vremii mele şi nici voluptatea "documentului" presant - să fiu la zi şi toată lumea dilematică să-l citească în acele ore de halucinaţie în etern concentrate între 30 şi 31 "a douăsprezecea". Mă resemnez din ce în ce mai uşor. Poate că nici pe 6 ianuarie 2006 nu e tîrziu să se afle cum gîndea, în urmă cu 36 de ani, un Moisil, căci n-au fost doi, o problemă de-a noastră, deşi sînt sceptic că după Sărbători putem fi mai deştepţi. "- Vreţi să ne daţi un interviu pentru revista Teatrul? - Cu foarte mare plăcere, dar nu prea ştiu despre ce subiect. - Dvs., desigur, vă duceţi la teatru... - Desigur, şi-mi face mare plăcere. Îmi pare rău că am omis să mă abonez la revista Teatrul, dar o citesc adeseori, şi acest lucru îmi face de asemeni mare plăcere. - Ce piese v-au plăcut mai mult, ce actor sau actriţă, ce autori vă plac? - Asta nu ţi-o spun. - De ce? - Fiindcă eu găsesc că nu mă pricep destul în lucrurile acestea şi că părerea mea nu ar fi o părere competentă, deci că nu ar putea să influenţeze decît în rău evoluţia teatrului nostru care - asta pot să ţi-o spun - progresează. - Dvs. sînteţi o personalitate şi părerile dvs. ne interesează. - Nu ştiu dacă sînt o personalitate, dar tocmai fiindcă sînt dispus să cred că sînt, cred că părerile mele nu am dreptul să le comunic publicului, fiindcă l-ar putea influenţa. Eu cred că am datoria să nu influenţez publicul decît în lucrurile în care mă pricep, şi anume în cele în care mă pricep destul de bine. Sînt destul de încrezut ca să cred că sînt şi unele lucruri în care mă pricep, dar despre ele nu pot să vorbesc la revista Teatrul. Dacă vreţi, pofteşte... - Dacă nu acceptaţi să vă cer părerea ca unei personalităţi, răspundeţi-ne ca un om oarecare, să avem părerea unui spectator oarecare. - Anchetele statistice se fac altfel. Trebuie ca fiecare din cei întrebaţi să ştie că nu i se comunică numele său şi deci, în cazul acesta, nu ai putea să-mi ceri un interviu mie. Tehnica anchetelor statistice este foarte dezvoltată, şi dacă vrei sfaturi în această privinţă îţi sugerez să te adresezi Centrului de statistică matematică al Academiei RSR. Eu personal, ştiind că statistica este o disciplină foarte importantă, nu o cunosc. - Şi nu vreţi să ne mai spuneţi chiar nimic? - Ba da. Eu cred că ar fi bine ca atitudinea mea să fie adoptată de toţi cei care se pricep în ceva. Imaginează-ţi dumneata că eu mi-aş da cu părerea despre teatru sau despre actori sau despre autori sau despre regizor, despre sufleuri, despre electrician, despre regizorul de culise sau despre croitoreasă. În cazul acesta, de exemplu, croitoreasa ar putea să-şi dea cu părerea asupra activităţii Combinatului de gheaţă fierbinte, iar directorul acestui combinat mi-ar putea da sfaturi cum să fac logică matematică. Eu nu mă îndoiesc că directorul sus-numitului combinat are o anumită părere despre logica matematică, dar exact pentru acest motiv îţi dau interviul, ca să n-aibă el curajul să mă înveţe să fac logică matematică. - Credeţi că e nevoie să-i trimitem un număr din revista Teatrul, cu interviul dvs.? - Cred că trebuie să trimiteţi prea multe exemplare şi mi-e teamă că interviul meu, costîndu-te prea scump, n-o să mai îmi ceri altul. - La revedere? - Crezi?" (Teatrul, 1 ianuarie 1970) Cred că se înţelege - sublinierile, oarecum de prisos, îmi aparţin şi îmi dau avînt să susţin că Grigore Moisil a fost nonconformistul necesar pentru toate anotimpurile şi în toate orînduirile. _____________ * Addenda 5 din volumul Vioricăi Moisil, A fost odată Grigore Moisil, Editura Curtea Veche, 2002.
