Trecu și pandemia, iar orașul fără mască arată schimonosit. Are un rictus sălbatic, ceva între zîmbet plin de dispreț și grimasă scîrbită. Scîrbă față de celălalt, firește. Acesta este prost, așa cum o dovedesc înfățișarea, purtarea, exprimarea sa. În plus, prostia face casă bună cu aroganța, căci idiotul zîmbește de parcă nu ar da doi bani pe tine sau pe îndemnurile pe care i le arunci ca pe funii pentru a-l scoate din groapa ignoranței, unde se bălăcește porcin.

Masca i-a împărțit pe oameni în trei categorii importante. Prima, formată din cei care îi vînau pe negaționiști, mereu atenți la o mască ce aluneca, indolentă, sub nas. A doua, a celor care încercau să fenteze obligativitatea cu orice preț, acesta fiind, în general, confortul celor din jur, dar și riscul contaminării. A treia, cea mai numeroasă, dar și cea mai puțin vizibilă, a celor care încercau să se protejeze pe ei și pe cei din jur. Această categorie de oameni responsabili nu avea însă nimic din spectaculozitatea primelor două, așa încît știrile perioadei abundau în conflicte, bătăi, arestări legate de portul măștii. Social media nu a ratat ocazia de a sugera că violența la adresa celor care nu purtau mască era justificată, iar unii au luat de bun ce au văzut pe Internet, sărind la bătaie. Tot social media, dar și posturile de știri, au făcut loc apologeților antimască, pentru a hrăni ambele tabere. Cînd spun tabere, nu mă refer, evident, la studiile științifice, la opiniile ponderate ale unor medici sau chimiști, referitoare la utilitatea măștii, ci la discursul instigator la ură care alimenta opozanții. Apoi problema s-a mutat la nivel de vaccin.

După luni de zile în care orășenii au stat mai mult ca de obicei acasă, informîndu-se de la televizor, din presă și din social media, a urmat relaxarea, numai că nu poți să te relaxezi la comandă, după ce ai avut nervii întinși la maximum peste un an. E ca atunci cînd ai inima în gît, fața roșie, pulsul sărit și vine cineva de bine și îți zice să o lași mai moale. Durează. Intransigenții domină spațiul public, animați de certitudini talibanice. Masca nu mai este un subiect, dar ce te faci în trafic?

Șoferii sînt foarte convinși că doar ei au dreptul de a circula pe un drum public, iar restul populației aflate la volan este o adunătură de imbecili cu permise cumpărate. Nimeni nu încetinește pentru a face loc și altcuiva, dreptul sacrosanct de a rula ca tramvaiul pare să fi devenit o nouă cutumă, cel puțin în București. Toți șoferii se grăbesc, și au toate motivele să o facă, cu excepția tuturor celorlalți din trafic. Aceștia nu ar avea nici un motiv de zor.

În autobuze, tinerii nu mai cedează locul bătrînilor. Aceștia din urmă nu ar mai trebui să părăsească domiciliul, sporind aglomerația. Mai țineți minte ordonanța militară nr. 3, din martie 2020, potrivit căreia bătrînii aveau voie să iasă din case doar două ore pe zi? Cît de absurdă și discriminatorie ni se pare acum această prevedere! Astăzi ordonanța produce efecte, pentru că, dacă statul a consfințit discriminarea bătrînilor, înseamnă că e la liber să nu mai încăpem de ei! Pe de altă parte, într-un oraș nebun, în care mașinile nu mai opresc la zebră, totul vîjîie, huruie, zdrăngănește, tinerii se îmbracă în zdrențe și trebuie să-i ferești pe stradă pentru că merg privind în telefoane, cu căștile pe urechi, bătrînii se aventurează din ce în ce mai rar. Uneori îi surprinzi derutați, în tramvai sau pe stradă, pentru că orașul arată atît de diferit încît ar putea, la fel de bine, să fie în China. Acolo, totuși, ai obține mai ușor o informație de la un localnic.

O altă polarizare s-a produs în rîndul profesiilor. Acestea au fost împărțite de pandemie în esențiale și neesențiale. Astfel, activitatea unui curier care aduce mîncarea la ușă a devenit incomparabil mai valoroasă decît activitatea unui violonist, bunăoară. Vom mai putea relansa sectorul cultural, după ce cultura a fost privită ca neesențială, timp de peste un an, deși priința pîntecelui nu a fost niciodată mai presus de aspirația omului spre înalt, chiar și a omului primitiv, așa cum o dovedește arta de la Altamira, de la Lascaux, de la Cucuteni...

Mesajele de interes public care au consolidat starea de panică a populației au avut rolul lor în această polarizare a societății din mediul urban, cu precădere, pentru că, la sat, pandemia s-a simțit mult mai puțin, cu rate de infectare medii considerabil mai mici. Este poate momentul ca autoritățile responsabile să înceapă să promoveze solidaritatea, înțeleasă așa cum o descrie filosoful american Richard Rorty, adică să-i includem pe „ei” în domeniul lui „noi”. Îndemnul este să nu mai facem diferențe, cu atît mai puțin diferențe polare și antagonice. Aceasta este solidaritatea, de care orice societate are nevoie. Altfel, riscăm să cîștigăm războiul cu virusul, dar să nu mai avem cu cine sărbători victoria.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: wikimedia commons