Una dintre temele preferate ale populismului contemporan românesc este aceea a deșteptării. Tot felul de indivizi veseli de la natură și rotofei la minte și la trup ne îndeamnă să ne deșteptăm. Esența îndemnului este aceea că lumea românească are acum ceva în neregulă, că nu vede această stare de lucruri pentru că este adormită și concluzia ar fi că trebuie să se trezească. Îndemnul vine de la tot felul de oameni: dacopați, academicieni, cetățeni preocupați de mersul țărișoarei, dar și de la șefi de scări de bloc voioși că ei le știu pe toate pentru că „au experiență de viață”. A ne deștepta ca națiune este visul lor definitiv. Politica noastră colcăie de asemenea indivizi care ne invită să ne deșteptăm votîndu-i pe ei, după cum mediul social românesc mustește de ratați care dau vina pe vremurile pe care le trăiesc. În cazul acestora din urmă, îndemnul vine dintr-un năduf definitiv, și anume acela că lumea este nedreaptă cu ei și, ca urmare, trebuie schimbată din temelii. Ei nu se pot schimba, problema este să fie schimbată lumea din jurul lor. Nu excelează în nimic, dar cred că nu sînt ei vinovații. Vinovați sînt mereu ceilalți, care sînt niște proști nedeșteptați. Ratatul vieții sale plînge cu berea în față, în colțul cîrciumii unde bea pe datorie, că totul este fals, nimic nu este bun și, ca atare, el, care este genial, nu poate să reușească într-o asemenea lume. Mitul redeșteptării noastre le este foarte drag. Trimiterea permanentă la somnul colectiv justifică totul, de la eșecurile eterne individuale pînă la așa-zisa dramă națională pe care, chipurile, am trăi-o. Pentru ei, pentru acești oameni care ne tot invită să ne redeșteptăm, dramele personale sînt extrapolate și aruncate asupra întregii lumi exterioare. Ratații lumii românești nu se pot realiza pentru că noi toți dormim. Toate reușitele din jurul lor se datorează întîmplării sau hoției. Fiecare român are în mintea sa o lume ideală, pentru care militează ceas de ceas, secundă de secundă. Tot ceea ce nu corespunde acestei lumi nu este bine. Sînt, în felul lor, niște răzvrătiți de profesie, mereu supărați că țara și lumea înconjurătoare nu-i ascultă deloc și își văd de mersul lor. Faptul că ei sînt cei deșteptați și noi sîntem cei care dormim este scuza lor pentru viața mizerabilă pe care o duc. Și, mai ales, sînt mari comunicatori. Unde te văd te opresc și se plîng. Îți povestesc cum ei sînt mereu cei buni, cum lumea din jurul lor este mereu cea rea. În toate aceste povești, ei sînt mereu de partea adevărului, binelui și frumosului. Numai că lumea nu-i apreciază, este rea, pervertită și, din această cauză, ei sînt cei care pierd pentru că sînt cei buni și alții sînt cîștigători pentru că sînt cei răi. Este fascinant să-i asculți, să-i vezi cum se scălămbăie, supărați pe tot ce mișcă. Dacă nu le dai dreptate, le ești dușman. Te pun în categoria celor răi și nici măcar nu te mai salută. Toți inadaptații sînt supărați pe țară că nu este deșteptată, că doarme și nu-i poate asculta. Deci trebuie să se trezească și astfel să aibă și ei o șansă. Există un mecanism prin care ratații sînt mari iubitori ai utopiilor. Ei îmbrățișează cu entuziasm orice utopie. De aceea, fascismul și socialismul i-au avut mereu clienți. Sînt entuziasmați în relația cu utopia, o urmează orbește, după care îi cad victime, fiindcă pentru utopii viața și prosperitatea lor nu au nici o valoare.

Îndemnul lor la deșteptare este, cel mai adesea, însoțit de trimiterea la imnul național. Este ca o puternică justificare. Printr-o interpretare eronată a semnificației sale, imnul național este luat ca un îndemn etern la o continuă răzvrătire. Iată, doresc să spună, imnul nostru este foarte actual, pentru că el îndeamnă să ne trezim și noi nu mai reușim. De fapt, frustrarea lor caută doar o justificare. Prostia și ratarea își caută la nesfîrșit argumente. În realitate, povestea imnului național nu poate fi folosită astfel. Asta pentru că îndemnul la deșteptare de atunci nu mai poate fi același cu îndemnul la deșteptare de acum. O privire scurtă în istoria noastră ne ajută să înțelegem mai bine semnificațiile imnului nostru național. La apariția sa, în secolul al XIX-lea, spiritul epocii era cu totul altul decît cel de acum. O scurtă caracterizare a sa ar trebui să enumere următoarele: este un cîntec de luptă adresat unui popor multiplu asuprit, de la est, dar și de la vest; deșteptarea însemna ridicarea împotriva asupritorilor și căutarea identității proprii într-un stat național unitar care trebuia construit; intelectualii români din Transilvania s-au aflat în fruntea acestei mișcări de deșteptare, ei fiind cei care au simțit apăsarea autorității străine mult mai intens; imnul cere deșteparea politică, dar și economică, pentru a nu pierde pasul cu statele Europei aflate, la rîndul lor, sub același proces; procesul fundamental reclamat de către imn este acela al creării și afirmării identității naționale, al îndemnului la acțiune pentru formarea statului și națiunii române; este vorba despre un mesaj al unui român, adresat conaționalilor lui, să se trezească și să treacă la acțiune; întreaga lume europeană se afla în acel timp sub emoția pe care a prilejuit-o Revoluția de la 1848 (http://muzeulmuresenilor.ro/2013/09/03/povestea-imnului-national/). Epoca apariției imnului național românesc este, deci, una specială și absolut particulară, care nu mai seamănă deloc epocii pe care o trăim în prezent. Faptul că acest cîntec este acum imnul național al României este o recunoaștere a valorii sale de simbol al românismului și nu mai are nici o încărcătură reală din lumea românească contemporană. Nu trebuie să confundăm una cu alta. Imnul nostru este puternic, frumos și mobilizator, numai că, din punct de vedere istoric, versurile sale nu mai sînt actuale. Nu mai avem din ce să ne deșteptăm pentru că, pur și simplu, ne-am deșteptat. Între timp am înfăptuit o revoluție, cea de la 1848, am realizat Unirea de la 1859, am cucerit independența de stat, ne-am declarat ca națiune și ca regat la 1881, am trecut prin Primul Război Mondial și am realizat Marea Unire. Ca urmare a acestei deșteptări, azi, la începutul secolului XXI, ne aflăm în cea mai favorabilă perioadă a istoriei noastre. Ne aflăm exact acolo unde au visat să fim strămoșii noștri care au compus „Deșteaptă-te, române“.

Faptul că îmbuibații vremurilor de azi din lumea politică sau simpli sărăntoci ratați cu aere de genii cred că un imn scris în secolul al XIX-lea mai poate avea valoarea unui îndemn la răscoală este marea iluzie care le sălășluiește în capete. Lumea de azi nu mai are nimic de-a face cu cea de la jumătatea secolului al XIX-lea. Din ce ar trebui să ne mai trezim azi? Adică să trasăm din nou granițe, să-l scoatem pe împăratul Traian din același imn național și să „construim o lume mai dreaptă și mai bună“? Visul extremiștilor de azi este deșteptarea noastră. Ar trebui să ne deșteptăm și să întoarcem spatele lumii civilizate? Păi, tocmai apropierea de lumea civilizată, ca națiune respectată, era visul celor care au compus acest imn. De aceea, îndemnul la trezire ar trebui să fie unul la a rămîne treji. Ne-am trezit și sper să rămînem așa. Adică să respectăm visul celor care ne-au fost înaintași și care au scris acest imn. Sigur, sînt multe probleme în jurul nostru. Sînt multe de făcut și multe de spus pentru ca să fim și mai aproape de modelul creștin-occidental de societate. Și, în mod sigur, rămînînd treji vom reuși mai mult în viitorul apropiat sau mai îndepărtat. Dar a face apel la trezire prin reînvierea vremurilor de demult rimează cu utopia. O utopie, o inadecvare la vremurile de azi, în spatele căreia se ascund, așa cum spuneam, o multitudine de motive. Deși rămîne un mare simbol al românismului, versurile imnului nostru de azi sînt inadecvate și pentru că sînt în mod clar expresia unei anumite apăsări. Ele sînt expresia obidei ancestrale, tipic românești, valabile pentru un popor alienat în mare parte a existenței sale de pînă atunci. Azi, noi, românii, nu mai sîntem așa. Sîntem un popor cu probleme, dar care își caută cu insistență o poziție favorabilă în raport cu marile națiuni ale lumii care ne sînt partenere în construcția comună care se cheamă UE. Jelania și obida, chiar dacă încă mai sălășluiesc în sufletele multora dintre noi, nu ne mai caracterizează ca națiune.

Un cuvînt trebuie spus despre cei care folosesc versurile imnului nostru pentru a ne trezi și care o fac cu intenția vădită de a ne readuce în izolare. Pentru ei, a ne deștepta înseamnă a reveni în postura de națiune izolată la periferia lumii civilizate, victimă a tuturor jocurilor politice asupra cărora nu am avea nici un control. Apelul la deșteptare este, în acest caz, unul clar antiromânesc și antioccidental. Este mai mult decît vizibil, în cazul României, că acest apel la deșteptare nu este cultivat cu atîta insistență în mod întîmplător.

Vom încheia prin a spune că nu sîntem feriți de deșteptare, în sensul pe care îl reclamă dușmanii noștri. Oricînd, fragila democrație românească va putea fi părăsită pentru o stare de deșteptare și atunci un lider charismatic, pe care toată lumea îl așteaptă, ne va pune armele în  mîini și ne va pune să cîntăm „Deșteaptă-te, române“, în drumul spre moarte. Pentru că viața noastră și prosperitatea noastră de acum nu au nici o valoare în fața imperativului deșteptării așa cum îl gîndesc ei. De aceea, eu cred că bătălia noastră de fiecare clipă este aceea de a rămîne treji și nu de a ne deștepta.

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.