Despre statistici vorbesc, și aș vrea eu să fie ca în titlu! Sau, în fine, știu că pentru unii dintre cei ce citesc aceste rînduri se și aplică parafraza din titlu, dar... Mai bine vă spun cîteva povești simple și înțelegeți voi ce ar fi de zis.

Povestea numărul unu se referă la mine ca student. Am trecut prin numeroase cursuri de statistică, în mai multe universități. Unele dintre ele au fost în programe universitare formale, altele au fost diferite forme de training, în mediul academic, de la cîteva ore la cîteva luni. Predau statistică în științele sociale și comportamentale de ceva mai mult de două decenii și livrez training-uri în varii formate. Dar primele mele experiențe ca student au fost decisive. Îmi amintesc cum la primul curs de un semestru, la una dintre prelegeri, am întrebat la final cum naiba interpretăm formulele alea de pe tablă. La ce or fi ele bune. Profesorul mi-a explicat că nu avem timp de așa ceva acum. Nici la seminar nu s-a petrecut ceva remarcabil în acest sens și nici în cursurile ulterioare nu am priceput ce o face acel R-pătrat pe care îl tot predau acum. Au trecut multe cursuri prin mine pînă să înțeleg cum aș putea explica, de fapt, cu adevărat acel indicator simplu...

Acum, desigur, știu că R-pătrat este o necunoscută pentru majoritatea. Am studenți care termină facultatea, masterul, uneori și doctoratul și nu au habar ce face acel R-pătrat, care altfel e doar o rotiță de la baza lanțului trofic. La nivel intuitiv, el spune cam cît din fenomenul studiat poate fi explicat prin ceea ce știm, și este un element esențial în orice știință. Nu întîmplător se studiază... la liceu. Doar că, adesea, preferăm să ne spunem că școala și viața sînt paralele și ignorăm cifrele. Iar apoi ne plîngem de ele, dat fiind că nu le știm limba.

Povestea numărul doi se referă la un raport scris nu cu mult timp în urmă. Beneficiarul, un think-tank destul de cunoscut, parte a sistemului Națiunilor Unite, a fost nemulțumit de rezultate. Mai exact, cifrele nu spuneau ce voiau dînșii să audă. Am verificat și răsverificat. Ieșeam la același rezultat. Am păstrat raportul ca atare, dar... Nu era sustenabil politic. Un think-tank respectabil, din cele care se opun autocraților și vor să dezvolte România. Raportul nu a fost tocmai respins, dar nici acceptat. A rămas într-un sertar.

Nu e job-ul meu să salvez națiunea sau vreunul dintre membrii săi. Prefer să îmi trăiesc prezentul și să mă dezvolt personal. Mă întristează, ce e drept, cînd cifrele sînt folosite mai ales ca element de manipulare. Sau cînd oameni mai puțin pricepuți iau cifre oarecare, le pun laolaltă și caută să ilustreze o realitate altfel decît cea descrisă de cifrele în sine.

Povestea numărul trei se petrece într-un mediu bizar. E un training într-un soi de tehnică atipică, pretinsă a avea efecte medicalo-terapeutice. Trainer-ul îmbină elemente specifice propovăduitorilor. Folosește nume din știință, dintre cele familiare tuturor. „Einstein a spus că...” Adaugă un strop de religie „Iisus însuși a făcut...”. Invocă experiențe inițiatice personale. Propune tehnici neașteptate. Printre auditori se plimbă o fetiță pe la 9 ani, creață, cu părul mare și vîlvoi, nepieptănat, vizibil murdară, parcă desprinsă din Twin Peaks. Trainer-ul adaugă cifre clare, precise, ca niște realități inexpugnabile. Toate aduc legitimitate.

Fiindcă asta aduc cifrele, legitimitate. Le spui tare, răspicat și gata, sînt deja în spațiul public, ca niște realități de sine stătătoare, ce definesc lumea și viața. Se dau singure pe Facebook și Twitter. Se propagă liniștite pe WhatsApp. Se trezește cîte unul să le conteste, dar au deja o atît de lungă existență că nu mai pot fi oprite. Dacă le combini cu un strop de religie și cu un citat din Einstein, scos din context, deja pare că totul le confirmă și că omul care le promovează e un soi de guru de netăgăduit.

Povestea numărul patru se petrece zilele trecute. Chiar uitasem de deadline-ul pentru Dilema veche. Eram convins că este șase zile mai tîrziu. Noroc că am descoperit un e-mail care spunea altceva... Sau poate ghinion, cine știe! Dar povestea e despre o prietenă care scrie un raport și m-a sunat să vorbim despre cum să insereze niște analize nu foarte complicate în acel raport. Îmi spune să îmi amintesc de faptul că realitatea cruntă este că populația-țintă a raportului nu stăpînește o înțelegere a analizelor care conduc la cifre precum menționatul R-pătrat. Este o populație de români cu studii superioare, mulți cu doctorat. Adică fix cei care ar fi trebuit să știe măcar despre R-pătrat. Și nu e vorba de doctori din aceia despre care vorbește Emilia Șercan!

În opinia mea, ca răspuns la povestea a patra, soluția este să explici totul intuitiv și să pui cît mai multe elemente tehnice în locuri diverse din raport, dar explicate pe înțelesul oricui. Adică să compensezi ceea ce ceilalți nu știu. Altfel, te deprofesionalizezi. Și riști să fii singurul care pricepe ce e cu cifrele acelea. Fără a-i salva pe ceilalți de la spaima de cifre riști să te trezești într-o lume în care deciziile se iau aiurea, din simplă necunoaștere.

Povestea a cincea vine și ea tăcută, într-un board al unei organizații europene, acolo unde sînt academic advisor. Reprezentantul guvernului olandez, un olandez înalt, spre 60 de ani, e de-a dreptul smirnă la a înțelege cifre, statistici, analize infinit mai complicate decît cele din povestea a patra. E funcționar public și îmi spune că temerea sa e că are colegi mai tineri și mai bine pregătiți decît el. Invocă cîteva tehnici de analiză pe care majoritatea celor din mediul academic din România (din științele sociale) le stăpînesc cu ezitări. Nici reprezentantul polonez nu e departe, chit că se apropie de pensionare și e tot funcționar public. Amîndoi apucă cifrele, le învîrt aproape natural și le folosesc ca bază a politicilor publice. Îi complexează un pic pe sindicaliști și pe reprezentanții patronatelor, care sînt mai puțin abili în a vehicula cifre și analize. Dar e vizibil cum cei din urmă, expuși la jocul nostru metodologic, devin, de la o întîlnire la alta (avem două întîlniri pe an), tot mai stăpîni pe ceea ce se petrece prin rapoartele pe care le discutăm.

Pentru că, de fapt, povestea cifrelor este una despre a le utiliza. Nici telefonul mobil nu îl învățăm dacă nu îl utilizăm. Sau dacă fugim de el. Sau dacă ne spunem că e doar un instrument și intuiția noastră e infinit mai bună decît acel instrument. Partea amuzantă este legată de faptul că a te îndestula din grădina deliciilor modernității se bazează pe acceptarea că lumea de azi este atît de complexă încît avem nevoie de mult training în ale ei pentru a putea benefica din plin de plăcerile sale. În urmă cu 100 de ani, a termina gimnaziul era un fapt rar. În urmă cu 50 de ani, a termina liceul era rar. Azi, a termina facultatea este mai mult decît util, pentru a avea o formare ce aduce cu sine înțelegerea lumii și a ști de unde să apuci oportunitățile ei.

Sînt încă mulți cei care cred că înțelegerea utilizării cifrelor este apanajul unor inițiați. E ca și cum ai spune că e suficient să cumperi un televizor, dar apoi ai nevoie de cineva care să îi dea drumul din telecomandă.

Povestea a șasea e altfel. E despre un om care a simțit multe pe capul său. A venit COVID-19 și lumea sa a devenit tot mai neagră. Repeta că nu vede ieșirea din tunel. Statul acasă în primăvară, totul părea mai negru, mai fără orizont, job-ul nu părea a merge, oamenii nu mai păreau frumoși. A eliminat din viața sa pe ultimii veniți, a renunțat la job, a căutat vinovați, a schimbat ce a putut schimba. Nu este o poveste despre cifre, ci despre flexibilitate și reflexivitate, despre asumare, despre un fapt trist. Dar seamănă cu poveștile despre cifre.

Pentru că cifrele sînt flexibile. Ele pot spune multe povești, dar important este să le poți cu adevărat citi, fără a te entuziasma prea tare, fără a selecta pe cele care se potrivesc cu ce ai în acea clipă în cap, fără a te speria de ele. Adică să fii reflexiv. A cunoaște cifrele și a le accepta ca atare este ca și cum te-ai cunoaște pe tine și te-ai accepta.

Din păcate, povestea numărul doi (cea cu raportul din sertar) este despre frică și neacceptare, este un soi de mit al peșterii. Povestea numărul unu (cea cu mine ca student) este despre trainer-i care bîjbîie, un soi de chiori în țara orbilor. Sînt buni și ei, dar povestea a cincea (funcționarii publici pricepuți) ne amintește că trăim într-o lume globală, unde putem rămîne la margine sau putem să înțelegem ce se petrece cu noi. Povestea a treia (trainer-ul exoteric și ezoteric) ne arată de ce e bine să înțelegem noi înșine lucrurile și să nu avem nevoie de unul care să ne deschidă televizorul. Povestea a patra este despre nevoia de a ne actualiza mereu cunoașterea.

Toate sînt povești, nu soluții. Povești despre cifre, despre a înțelege la ce ne servesc, despre a le folosi. Visez la o societate în care pretinse case de sondaj nu dau zecimale la procentele estimate ca intenție de vot, iar experți televizați și atestați prin premii și laude nu mai comentează despre cum a crescut partidul X cu 1,2 puncte procentuale. Sincer, dacă vedeți un astfel de expert, vă sfătuiesc să ignorați orice ar spune vreodată.

Povestea COVID-19 e mai complicată decît un simplu R-pătrat și am văzut multe lucruri spuse despre nimic și trend-uri interpretate atît de brutal încît părea că avem creștere cînd, de fapt, stagnam și părea că lucrurile sînt roz cînd mergeau spre rău. Dar lucrurile acestea vor continua, atît timp cît va fi public pentru ele. Iar public este, atît timp cît nu avem o cultură a cunoașterii cifrelor și a citirii lor. Iar aceasta din urmă depinde de fiecare dintre noi, nu e responsabilitatea unuia sau unora.

Bogdan Voicu este sociolog.

Foto: wikimedia commons