Cum ne raportăm la lumea din jur? Cînd ne gîndim, în general, la oameni, îi vedem ca pe niște ființe pline de bunătate și corectitudine, oneste, competente, inteligente? Avem încredere că oamenii din jur ne vor binele? Că ne vor ajuta, dezinteresat? Ne bizuim pe liderii și politicienii noștri? Ne lăsăm, cu seninătate, pe mîna altora, convinși fiind că nimeni nu ne vrea răul? Ne simțim în siguranță în mijlocul societăților în care trăim?

Sau, mai degrabă, ne-a cotropit mefiența, iar în jurul nostru nu mai vedem decît imoralitate și maliție? N-am ajuns, de fapt, să cîrcotim încontinuu societatea în care trăim, condamnînd zilnic nerozia, stupiditatea și răutatea „celorlalți”? Percepem, oare, istoria umanității ca pe o evoluție sau, mai degrabă, îi mărturisim, decepționați, involuția? Nu riscăm să devenim, oare, cu toții niște mizantropi?

Dar ce este, pînă la urmă, mizantropia? Etimologic, i se dă un verdict dur: ura față de alți oameni. Vorbim însă despre o ură patologică sau despre o dezamăgire profundă? Este mizantropul un om rău, căci își urăște semenii, sau, mai degrabă, un fost idealist, deziluzionat de firea umană?

„Urăsc toți oamenii, pe unii pentru că sînt pur și simplu răi și doresc numai să facă rău altora, iar pe alții pentru că îi tolerează și îi susțin pe cei răi”, declamă Alceste, personajul principal al piesei lui Molière, Mizantropul. Într-o societate în care domnesc aparențele și eticheta, Alceste se delimitează de semenii săi, ale căror comportamente ipocrite îi lezează spiritul înalt, căci, potrivit lui, toată lumea, mai puțin el, minte, profită, complotează, și toți oamenii au suflete meschine – drept care, observînd și cunoscînd adevărata fire umană, Alceste își declară totala lipsă de credință în umanitate. Totuși, este îndrăgostit de Célimène, o frumoasă și versată curtezană, pe care este însă convins că o va duce pe calea cea dreaptă, datorită puterii purității sale morale – bineînțeles, Alceste este convins că este singurul om vertical din întreaga lume.

În celălalt colț al ringului literar stă un alt mizantrop celebru – personajul dostoievskian, fără nume, din Însemnări din subterană –, un om care își sondează, cu brutalitate și fără nici o indulgență, ungherele cele mai întunecate ale ființei, ajungînd la concluzia cu care, de altfel, își și începe pledoaria: „Sînt un om rău”. Și, odată ce această convingere i se instalează în minte, pornește pe un drum al urii, obligîndu-se să se poarte ca atare, revarsîndu-și întreaga răutate de care se crede capabil asupra celor din jur, declarînd că simte „o desfătare nesățioasă” cînd reușește să-și mîhnească semenii.

Primul mizantrop se consideră a fi cel mai bun dintre oameni, al doilea, cel mai rău – amîndoi sînt însă niște nefericiți și niște neadaptați. 

Ieșind din filosofia literară, mizantropia socială a devenit un obiect de studiu, încă din anii ’50, cînd sociologul american Morris Rosenberg a pus această meteahnă umană în balanță cu ideologiile politice. În lucrarea sa Mizantropie și ideologii politice, publicată în 1956 la Cornell University, Rosenberg afirmă că, deși majoritatea studiilor sociologice indică faptul că înclinațiile politice pe care le avem se bazează pe factori care țin, în mare parte, de cercul social în care trăim, se trece cu vederea posibilitatea că afilierea ideologică poate fi cauzată (sau datorată) atitudinii pe care o avem, fiecare dintre noi, în privința naturii umane. Mai exact, gradul nostru de mizantropie ne influențează și alegerile politice.

Cum explică sociologul această legătură?

În primul rînd trebuie remarcat faptul că mai toate ideologiile implică în mod direct percepția asupra naturii umane – pe cînd democrația presupune că indivizii sînt îndeajuns de maturi pentru a se putea guverna ei înșiși, sistemele dictatoriale susțin, din contra, că oamenii sînt slabi și trebuie, așadar, guvernați de o mînă forte, de către un lider care știe ce e mai bine pentru ei.

În al doilea rînd, de vreme ce un sistem politic implică acțiunea directă a oamenilor, opinia personală a cuiva asupra indivizilor din jur este formată în mare parte și în funcție de cît de bine merge acel sistem – dacă, de exemplu, vorbim despre o societate al cărei guvern este unul stabil, iar politica una sănătoasă, cel mai probabil este ca nivelul de mizantropie din respectiva societate să fie unul foarte scăzut. Dacă, din contra, vorbim despre un sistem corupt, individul nu va mai percepe corupția localizată doar la nivel politic, ci, mai degrabă, ca pe o reflectare a corupției din întreaga societate, formîndu-și opinia că majoritatea indivizilor sînt, de fapt, niște depravați.

În al treilea rînd, afirmă sociologul, poziția individului în privința anumitor probleme politice poate fi influențată, în mod direct, de propria percepție asupra naturii umane – ideea că oamenii sînt egoiști, leneși și meschini poate naște mefiențe față de ideea de democrație –, nucleul ideologiilor extremiste fiind, de altfel, găsirea și anihilarea unui inamic „obiectiv”.

Pe scurt, conchide Rosenberg, credința în natura umană, de la firul ierbii, poate avea o influență directă asupra principiilor, practicilor politice și ideologiilor la care aderăm.

Dacă Rosenberg ar fi avut dreptate, iar gradul de încredere în semenii noștri ne-ar împinge către o anumită ideologie, prezentul pe care îl trăim ar da o notă maximă gradului de mizantropie din societate. Căci ura față de om, tradusă în găsirea acelui inamic obiectiv, este din ce în ce mai prezentă și mai vehiculată pe diferite niveluri, toate propovăduind, de fapt, pedepsirea ființei umane. Activiștii diferitelor ideologii extremiste, fie că vorbim despre ecologiști sau adepți ai corectitudinii politice, ne transmit, în discursuri înflăcărate, că țelul lor va fi atins doar dacă îi vom pedepsi pe cei care nu aderă la ideologia lor.

„Europa a fost mult timp afectată de un complex de vinovăție datorită trecutului său colonial”, a declarat recent, într-un interviu pentru Le Point, Pascal Bruckner. „A ocupat lumea timp de patru secole. Însă, spre deosebire de Imperiul Otoman, care a ocupat o parte a lumii timp de șase secole, în Europa se simte o profundă remușcare pentru sclavie și imperialism. Din această conștiință fals inoculată are de cîștigat stînga americană. (...) Dintr-o dată considerăm progresul, realizările noastre sociale și culturale ca fiind semnele infamiei. Istoria nu mai merge în bine, se îndreaptă spre prăbușire – aceasta este metafora Titanicului folosită de toți ecologiștii. Sîntem pe Titanic și aisbergul este acolo undeva în larg. O parte din Occident vrea să moară (...), acest gînd fatal nu poate decît să insufle disperare tinerilor.”

Pe fondul acestei disperări inoculate, cum că totul merge prost, din cauza faptului că oamenii au devenit niște depravați, fenomenul populismului cîștigă teren – ideologia este îndreptată, în special, contra  unor elite considerate a fi responsabile pentru tot ceea ce merge rău într-o societate. „Populismul indică o criză a democrației” – este de părere politologul francez Pascal Perrineau, care a comentat, pentru Le Point, că azi populismul afectează, dincolo de sfera politică, toate sectoarele societății, de la economic și social la cultură. „Populismul nu este o ideologie puternică în sine, dar devine puternică prin faptul că e o ideologie labilă, maleabilă, care se încrustează pe alte ideologii și pe alte mișcări.”

Este populismul opus democrației? În primul rînd, populismul mizează pe victimizare, susține politologul francez Christophe Jaffrelot – atrăgînd prin această lamentare (elitele, mass-media, opoziția politică, toate mă agresează) foarte mulți adepți, căci în zilele noastre oamenii sînt încurajați, din ce în ce mai mult, să se autovictimizeze. Bineînțeles, unde e o victimă este și un agresor și, deși populismul susține că vrea să aibă grijă de „popor”, în fapt este interesat doar de acel segment de populație care să-l susțină și care, aderînd la ideologia populistă, va adera, automat, și la desemnarea și pedepsirea opoziției, adică a „dușmanilor” poporului. Pe scurt, la incitarea oamenilor de a urî alți oameni, ceea ce o democrație, la modul teoretic, nu ar permite.

Revenind la cele două personaje literare, Alceste și omul subteranei, nu riscăm să avem o societate care îmbrățișează, din ce în ce mai mult, cultura mizantropiei, divizați fiind între personajul lui Molière și cel al lui Dostoievski? Căci, pe de o parte, îi avem pe cei convinși de superioritatea lor morală, iar, pe de alta, sîntem provocați să simțim demonii vinovăției de a nu fi perfecți. Dacă Alceste se consideră a fi „bun”, celălalt se decide să fie „rău”. Dar amîndoi își urăsc semenii.