„Cuius Testiculos Habes, Habeas Cardia Et Cerebellum“
Deviza Ex-Chiziției din Omnia, apud Terry Pratchett
Mă declar confuză: nu mai înțeleg nimic. Într-o săptămînă, Parlamentul, această supremă expresie a voinței poporului, votează împotriva introducerii educației sexuale în școli, deranjat de perspectiva de a-i învăța pe pruncii noștri ce și cum cu actul sexual. Au mascat-o oarecum sub numele de „educație sanitară”. Că dacă e cu „sanitar”, ca spirtul, e mai acceptabil, mai educativ, mai pentru copii, așa…
Într-altă săptămînă, imediat după aceea, Parlamentul, aceeași supremă expresie a – de bănuit – aceleiași voințe populare, surghiunește din școli „ideologia de gen”, afirmînd că genul nu poate fi altceva decît „sexul biologic”. Deci, nu numai că e voie cu „sex”, ba e chiar obligatoriu. Cum spuneam, nu mai înțeleg…
Ceea ce înțeleg e că crește ipocrizia pe noi ca mușchiul gros pe pietre. Ne aflăm într-o țară și într-o epocă în care copilele sînt nu numai victime ale abuzurilor sexuale ale unor adulți, dar și înzestrate de judecători cu abilitatea de a consimți – adică ar fi suficient de sexualizate și mature pentru a putea gîndi în termeni de act sexual, încuviințare, consecințe etc. Într-o țară și într-o epocă în care o majoritate a populației consideră că violul poate fi justificat „uneori” – de regulă, atunci cînd femeia „provoacă”, fie și prin îmbrăcăminte. Țară și epocă în care mai-marii politicii (ca să ne păstrăm în domeniu) nu se sfiesc să se uite la pornoșaguri în plenul Parlamentului și să se afișeze cu partenere sau favorite abia ieșite din școlile acelea pe care le dorim temple ale purității, dacă ne încăpățînăm să echivalăm puritatea cu ignoranța.
Dar, mă gîndesc văzînd votul masiv și transpartinic în chestiunea desexualizării nației, dacă e ceva mai mult decît ipocrizie? Atîtea sute de oameni, nu toți proști, nu toți bigoți, au considerat că e mai bine să ne îndepărtăm ochii și mințile de la cunoașterea propriului trup. Dincolo de ideologii, apartenențe partinice, calcule politice și șmenuri personale, oamenii aceștia au ceva în comun. Ei între ei și ei cu noi toți. Am crescut în aceeași cultură a corpului. Una bazată pe păcat, rușine, pe dihotomia dintre gîndul curat și carnea murdară. Una care ne îndeamnă să ne depărtăm de trupul nostru ca de un străin sau ca de un accesoriu. Faceți, rogu-vă, un minim exercițiu de reflecție. Cînd vă gîndiți la voi înșivă, unde vă e „sediul”? Aveți un corp sau sînteți un corp?
Găsim reflexe ale acestei culturi în locurile cele mai neașteptate. În faptul că școlile investesc în perdeluțe (să facem să fie frumos) sau table electronice, nu în WC-uri salubre. (Simt nevoia unei paranteze: eu sînt pentru tablele electroncie și laptop-uri și telefoane mobile în școală. Am fost numită, nu cu simpatie, „tehno-entuziastă”. Cred că poți – teoretic, măcar – face performanță în educație și dacă ai WC-ul în curte. Dar aici nu e vorba de credințele și preferințele mele, ci de prioritățile politicilor publice.) În faptul că, după 30 de ani, vorbim iar de uniformele școlare, pentru că altfel nu putem împiedica (pre)adolescentele să își arate, nerușinate, buricul pe sub tricourile prea scurte. În halucinantele discuții despre cît de lung au voie băieții să poarte părul. În restrîngerea, sub presiunea normei textiliste, a plajelor de nudiști din locuri care odinioară erau adevărate refugii pentru ceea ce frumos numește limba gemană Freikörper Kultur. În nevoia, de rîs dacă nu ar fi de plîns, de a face o campanie de 40 de milioane de euro pentru a învăța un popor să se spele pe mîini. Un popor pentru care „primenirea” e rînduită doar duminicile și la marile sărbători. Atunci cînd te „înfățișezi”. Tu cu tine (cu trupul tău? în trupul tău?) poți trăi oricum.
Și e mai mult și decît cultură. Normele legate de curățenie trupească, de modestie vestimentară, de uniformitate, de virginitate, de numărul de „sexe biologice” acceptabile într-un act sexual sînt, în esență, instrumente de control politic (definind politica drept raporturi de putere, nu drept confruntare de ideologii). Corpul uman continuă să fie un cîmp de bătălie pe care se duce un război cînd mai rece, cînd de-a dreptul fierbinte, pentru supremație. Restricțiile impuse recent educației fac parte dintr-o strategie de „război asimetric”, în care una dintre părți, adulții, încearcă să controleze informațiile celeilalte, copiii, despre cîmpul strategic: propriul trup. Mișcările de rezistență, sabotajele și retragerile în munți vor fi spectaculoase.
* Epicol: în București, în cartierul Uranus, a existat cîndva strada Epicol. Legenda spune că, inițial, ea s-a numit Epicur. Administrația a considerat că numele conține particule neelegante. Colul era, probabil, mai „sanitar”. Strada se numește, în prezent, neaoș, Gheorghieni.
Ioana Avădani este președintele Centrului pentru Jurnalism Independent.
Foto: flickr.com
