Anul acesta, în a doua săptămînă din mai, ar fi trebuit să mă aflu la Amsterdam. Pregătisem excursia de cîțiva ani, de cînd aflasem că, la 100 de ani după cel dintîi festival Mahler și la 25 de ani după al doilea, capitala Olandei va găzdui o nouă celebrare a compozitorului austriac. Numai că, din cauza pacostei coronavirale, m-am văzut nevoit să anulez tot și să mă mulțumesc cu Mahlerfest online, răsfăț gratuit în compensație pentru ceea ce ar fi trebuit să fie o megadesfășurare de forțe live la Concertgebouw: în fiecare zi, timp de zece zile, cîte o simfonie cît o lume întreagă, iar în a șaptea, nicidecum de odihnă, una cît o noapte cu toate fazele ei.
Concepută firesc în directa continuare a precedentei – „Tragica“ în La minor, la finalul căreia eroul simfonic, alter ego pentru autorul însuși, cade secerat ca de fulger –, simfonia mahleriană cu numărul 7 e cunoscută și ca „Lied der Nacht“ („Cîntecul nopții“), supranume pe care compozitorul se pare că nici nu l-a cunoscut, însă cu siguranță că l-ar fi încuviințat. Optzeci de minute înfîțișînd Noaptea pură, cea lipsită de stele, de lună, fără somn pașnic, în care întunericul domnește, în care singurul izvor de lumină sînt visele, fie și sub forma unui coșmar. După ce în vacanța anterioară, departe de capitala imperială, compusese cele două „Nachtmusik“ ce vor constitui părțile mediane pare, Mahler și-a definitivat lucrarea în vara lui 1905, într-o dezlănțuire de creativitate, un adevărat furor, după ce trecuse printr-un blocaj. De obicei, își găsea inspirația simfoniilor în natura din jurul colibelor sale de compoziție, dar pentru a șaptea s-a văzut nevoit să caute altundeva: „Vreme de două săptămîni n-a venit nicicum, așa că am alergat disperat în Dolomiți. Asta nu a schimbat nimic, așa că am renunțat și m-am întors acasă, deplin convins că va fi o vară pierdută“ (mărturisește el undeva). Salvarea a venit însă curînd, sub forma unei scurte plimbări cu barca pe lacul Wörthersee între Maiernigg și Krumpendorf: „La cea dintîi lovitură de vîslă, mi-a venit tema introductivă a primei mișcări – iar patru săptămîni mai tîrziu prima, a treia și a cincea mișcare erau gata“.
Astfel, avem o primă parte intensă, dramatică – un trup eșuînd la țărmul nopții ca pe o plajă pustie –, urmată de trei tablouri nocturne. Cel dintîi se constituie într-o deambulare prin pădure, cu chemări de pasăre și elemente de procesiune, pe care lui Mahler îi plăcea să-l compare cu Rondul de noapte zugrăvit de Rembrandt. Avansăm în ritmul unui marș dansant, ca și cum tocmai s-ar fi pus în mișcare grupul de militari din compania aflată sub comanda căpitanului Frans Banning Cocq și a locotenentului său Willem van Ruytenburch – umbre căzînd furioase pe podeaua din Rijksmuseum, unde, la fel, ar fi trebuit să mă aflu în excursia mult visată. Prin muzica lui Mahler, ascultată în buclă pînă la incantație, pînă la saturație, avem acces direct la veghea soldaților, ne-o însușim.
Pe cît de prietenoasă – în tot grotescul său mascat, una din cărțile de vizită tipic mahleriene – s-a dovedit această plimbare, pe atît de înfricoșătoare, dacă nu chiar sumbră, pare următoarea mișcare, un scherzo ce poartă notația „schattenhaft“ (tenebros), de parcă un diavol s-ar schimonosi la ascultător. După un bizar dialog pianissimo între timpane și contrabași, peste care se suprapun accente sardonice de alămuri, ne avîntăm într-un dans amenințător, ce ridiculizează la modul sarcastic, aproape morbid, valsul vienez, cu strigăte, sclipiri și un lamento revenit fără încetare. Puternicul caracter coșmaresc al mișcării e conferit de orchestrația nepămînteană: solouri de violă, cu timbrul ei grav, se înalță deasupra canavalei sonore, tema și acompaniamentul făcînd amîndouă turul orchestrei mai degrabă decît să fie interpretate de un un instrument anume, la fel cum într-un vis vocile trec de la o figură la alta. Pizzicato-ul devine atît de necruțător încît partitura conține teribila notație fffff, cu nota „trageți atît de tare încît corzile să lovească lemnul“. Așadar, plesnete ca de bici peste inima violoncelelor. Așadar, în inima simfoniei, visul. Imaginînd, el ar putea foarte bine să-i aparțină Almei, soția compozitorului, așa cum puțin sub inima visătoarei din Coșmarul de Johann Heinrich Füssli șade un demon hlizit, într-o imagine care ilustrează perfect starea de spirit ce transpare din această muzică sinistră, cu melanjul său de libido mai mult sau mai puțin sublimat. Să vizualizăm scena: pictura lui Füssli înfățișează atît conținutul oniric, cît și trupul care visează, astfel încît sîntem în același timp înăuntrul visului și în afara lui; apariția unui cap cabalin cu ochi albi prin deschizătura din perdeaua stacojie groasă și incubul așezat pe abdomenul femeii adormite întruchipează forța opresivă, sufocantă. Deși static, tabloul este însuflețit de același furor ca și simfonia lui Mahler, ca într-un arc peste timp, de la pre- la postromantism.
După scena intimă parodiată în serenada părții a patra – mandolină cuplată cu chitară –, într-un contrast uriaș ce pune capăt tonalității progresive, începută cu Si minor înspre Do major, intrăm în altă zodie. Trecem de la noapte la zi, în lumina orbitoare a răsăritului și sub soarele bombastic, dar banal, cum pare orice zi cu apucăturile ei. Un rondo final țipător, așa cum a fost el receptat încă de la premiera ce a avut loc în 1908, la Praga. În cei trei ani trecuți de la finalizarea simfoniei, în viața lui Mahler s-au petrecut însă niște schimbări hotărîtoare: plecarea de la conducerea Operei din Viena, moartea primei sale fetițe și, ca un capac, vestea că suferă de o maladie cardiacă incurabilă – tot atîtea motive pentru a mai tempera din optimismul acestei mișcări, amplificînd astfel caracterul întunecat al întregii lucrări.
Pe 7 iulie se vor împlini 160 de ani de la nașterea lui Gustav Mahler într-un sătuc din Boemia. La toamnă, dacă pacostea coronavirală nu va cunoaște noi valuri, voi trece pe-acolo. Să fie într-un vis bun!
Ovidiu Komlod este poet și prozator. Cea mai recentă carte publicată: noapte-lumină, poeme, Casa de Editură Max Blecher, 2017.
Foto: Gustav Mahler (wikimedia commons)
