Mă mai uit, seara, la fiică-mea și la nevastă-mea care dansează pe muzica de la Nancy Clancy (un desen animat oarecum idioțel, american, cu oarecare deschidere spre limba franceză) și mă întreb: ce-a rămas? Ce-a rămas din muzica aceea care, vreme de vreo zece ani (aproximativ 1987-1997), a părut să fie sensul vieții, axul lumii, cum să zic... turnul magic din care se dădea ora exactă?

Dacă nu e prea clar ce vreau să spun, iată aici un mic parcurs istoric, deși, nó, cîte capete, atîtea istorii. La mine a fost cam așa: un coleg (să-l numim „Gurul”) apare-n clasă cu discul Iris II și de la el începe nebunia, în tot liceul. Majoritatea ne-am contaminat, ba mai mult, am contaminat și cartierele, pe vecinii de la bloc, pe copiii colegilor de muncă ai părinților, ba eu, unul, i-am molipsit – culmea! – și pe prietenii mei din Ghijasa de Sus (sat cooperativizat, unde se asculta numai formația Azur a lui Nelu Vlad), cu care mă vedeam doar vara. Restul se cam știe, chiar nu e subiect de articol; apare Iris III, trupa are probleme tot mai mari cu regimul comunist, le negociază cum poate (dar le negociază!), pînă la neuitatul concert din 20 decembrie 1989, de la Sala „Constantin Tănase”. Iese urît, intră-n acțiune elevii Școlii de Securitate Băneasa (îmbrăcați în haine civile), multă lume ia bătaie, dar tot binele spre rău, că toată lumea asta, și cea bătută, și cea nebătută, a ieșit din carapace a doua și-a treia zi – și gata cu regimul. Cu cel de la vedere, dar tot e ceva. Au fost multe istorii, știu. Asta-i doar una dintre ele.

Ceea ce generația dinaintea noastră cunoscuse în stil frondist (muzica decadentă a Occidentului putrid), noi am trăit ulterior în stil asumat. Mai rău: în stil hegemonic, aș zice. Cine dorea să-și afirme apartenența la clasa mijlocie trebuia să asculte rock – nu putea asculta altă muzică fără a suporta consecințele. Și așa apar două întrebări: care muzică rock? care clasă mijlocie? Erau anii ’90!

Spre deosebire de cei din alte părți ale țării, copiii Bucureștiului nu au avut acces nici la rock-ul iugoslav, nici la marele rock sovietic („mare” pentru că era bicefal: cel „tolerat” și cel hingherit); noi ne-am mulțumit cu rock-ul de limbă engleză, care era însă atît de mare (ăsta, cu adevărat mare!), încît fiecare și-a găsit nișa, fără prea mult efort. Era pentru toată lumea! Slăbănogii ascultau cel mai dur metal, habarniștii la engleză o țineau numai în playback-uri (să-i audă fetele), marginalii se lăudau cu trupe de care n-auzise nimeni și tot așa. Era o emulație care n-avea cum să se termine bine – și nici că s-a terminat bine. Cu „clasa mijlocie”, însă, era cu totul altă mîncare de pește, în primul și-n primul rînd pentru că atunci, la început, nu exista nici un fel de clasă mijlocie, cel puțin nu în accepțiunea de azi. Aș zice că se putea vorbi de două categorii, mari și late: educați și needucați. Educații, la rîndul lor, se puteau împărți iarăși în două: favorizați și nefavorizați. Iar nefavorizații puteau fi tehnicieni ai regimului (în sens larg, din moment ce „regimul” avea totul, era singurul actor economic) sau nu. Această din urmă categorie („sau nu”) era dorită de noi toți, era idealul social spre care tindeam, era, cum să spun, Our Shining City On A Hill, dacă pot să mă exprim așa. În limbajul precis al zilei de azi, acest „sau nu” s-ar putea numi antreprenoriat, dar atunci n-aveam un astfel de termen, era la ani-lumină în viitor. Ceea ce știam noi era că nu voiam să părem nici needucați (muncitori industriali, țărani cooperatori etc.), nici favorizați (securiști, nomenclaturiști, activiști), nici tehnicieni înregimentați (medici, ingineri, profesori), ci altceva. Dar prea puțini scăpaseră de înregimentare: avocații, pictorii, scriitorii (Rodica Ojog-Brașoveanu!), traducătorii… și, desigur, muzicienii. Aici ne-am prins noi urechile.

Din moment ce eram consumatori avizi de muzică rock în limba engleză și din moment ce la altceva nu ne-a dus mintea, ne-am făcut din rock nu doar o pasiune, ci și un proiect de viitor. Nebulos, e-adevărat, dar tocmai de aceea cu atît mai periculos, cu atît mai înșelător; dacă voiai să fii om respectabil, îți făceai „trupă”, îți cumpărai „scule” și începeai să „chinui bașii” prin garaje, subsoluri, ateliere dezafectate și alte locuri post-industriale, unde domneau șobolanii. Nu era chiar rău, nu zic, dar cine plătea toate astea? Părinții, cine? Asta nu putea să dureze…

…și nici n-a durat. Din nenorocire pentru autopropușii regi ai rock-ului românesc de expresie engleză, imensa majoritate a părinților aparțineau acelei zone a middle-class-ului de care copiii lor voiau să scape: tehnicieni ai regimului. După ce s-a prăbușit toată mascarada „democrației originale”, odată cu Marea Inflație din 1993, banii părinților au devenit dintr-o dată necesari pentru alte cheltuieli, nu pentru carierele viitoarelor superstaruri. E, de-aici începe povestea mea de azi.

Ce s-a întîmplat cu noi? Ce se întîmplă cu oamenii care investesc totul într-un pariu de viață? Cu sportivii de performanță, de exemplu – deși nici fotbaliștii nu-s un exemplu rău? Nu știu, n-am de unde să știu; tot ceea ce pot face este să povestesc. Muzicile noastre-s de mult moarte, au mai rămas fazele. Dar au rămas doar în memoria unei fracțiuni de generație, e păcat să rămînă nespuse.

Unii dintre noi au făcut muzică, alții au ascultat muzică; unii au bișnițat muzică, iar alții – cei mai interesanți – au „tras” muzică. Îi iau pe toți, la rînd ca la moară: făcătorii de muzică au fost cei care primiseră o solidă educație muzicală de mici, care cunoșteau (din familie? de la profesori particulari?) ce sînt notele și ce înseamnă descifrarea unei partituri; ei n-au pierdut nimic. Muzica a rămas cu ei pentru restul vieții, au schimbat doar felul în care făceau muzică – și, evident, scopul. „Eu cînt pentru mine, Mihăiță”, mi-a zis fiecare, și sînt convins că e adevărul. Nici ascultătorii de muzică n-au pierdut mai nimic; la drept vorbind, cred că au cîștigat. Există zeci de genuri rock și sute de „trupe” cunoscute, a căror muzică este practic gratis. Nici ăstora nu le plîng de milă! Le plîng, însă, impostorilor, celor care au făcut bișniță cu muzică fără să înțeleagă absolut nimic nici din acea muzică și nici din acel vibe al timpului, al vremii lor; au fost niște șmecherași care-au încercat să se strecoare în viitoarea clasă mijlocie, fără să aibă, însă, nimic din „patul germinativ” al acestei clase. Eu sînt unul dintre impostorii reprezentativi ai Deceniului Rock. În cei ca mine, acel deceniu – magic, la drept vorbind – n-a lăsat nimic, sau mai exact nimic bun; n-a lăsat decît pizmă, ciudă, frustrare. Noi am ciocănit la porțile raiului și n-am fost primiți. Losers!

Dar splendizii perdanți au fost „trașii”. Cînd mai dispărea cîte-un bișnițar de la Romană și lumea se-ntreba de soarta lui, cineva spunea cu imens respect: „Cine, mă? Cap de Căcat? S-a tras tare pe muzici”, iar respectivul mărturisitor era, la rîndul lui, înconjurat de noi cu aproape la fel de mult respect și rugat să dea detalii. De obicei, inițiatul refuza, dar uneori lăsa să-i scape: „Înregistrează, și-a tras scule profesionale… a el te duci cînd vrei casete. Îți face preț, dacă ai intrare!”.

Am urmărit, cu răutatea eternului chibiț (chibiț pentru că loser, să ne-nțelegem!), destinul cîtorva mari „trași” ai anilor ’90. Fără excepție, au avut parte de destine tragice. Internetul i-a distrus. Accesul democratic la „muzici” a aruncat în derizoriu o întreagă subclasă care n-a putut (sau n-a vrut) să se adapteze; fie au rămas în mici bule puriste, fie au trecut la comerțul cu droguri și de acolo la pușcărie.

Nu pot să nu închei cu un citat din cartea* lui Ovidiu Verdeș, citat care explică impostura mea și a celor ca mine: noi nu ne gîndeam la nimic. Nici măcar la tîmpenii. Nimic nu ne trecea prin cap cînd ascultam muzici. Noi… sîntem ăi de-am rămas cu fazele (dar asta, altă dată): „Îmi puneam ce vroia mușchiu’ meu; piesele după care mă înnebuneam puteam să mi le pun de cîte ori aveam chef! Serios, dacă aveai scula ta și muzică bună, mare lucru nu mai trebuia să se-ntîmple: în fiecare zi parcă o luai de la capăt, da’ nu era nasol, fiindcă ascultai, te gîndeai la tot felu’ de tîmpenii, ți se părea că nu-ș’ ce și nici nu simțeai cînd trece timpu’!”.

* Muzici și faze, ediția a III-a, Editura Polirom, 2016.

Mihai Buzea este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Recrutorii, Editura Polirom, 2019.

Foto: wikimedia commons