În Europa începutului de secol al XIX-lea a devenit extrem de populară un fel de ştiinţă de psihologie primitivă, teorie a creierului şi filosofie practică, numită frenologie. Fondatorul ei, Franz Josef Gall – fiul unui negustor vienez – era un medic strălucit care, încă de pe băncile facultăţii, fusese preocupat de o întrebare: de ce erau atît de diferite craniile colegilor lui, la simpla comparaţie exterioară? Se pare că, în cele din urmă, răspunsul a fost găsit, medicul alcătuind un întreg sistem, pe care l-a numit organologie şi, mai apoi, fiziologia creierului, deoarece considera că termenul frenologie („ştiinţa creierului”) e prea mult spus.
Ideile de bază ale acestui sistem erau următoarele: mintea este situată în creier; ea are în alcătuire diverse facultăţi separate, înnăscute; fiecare facultate (abilitate) are un loc separat (organ) în creier; dezvoltarea diferitelor locuri/organe determină forma creierului şi, în consecinţă, a craniului; suprafaţa craniului poate fi citită ca o hartă a abilităţilor şi trăsăturilor de caracter ale unei persoane. Pentru citirea unei astfel de hărţi, frenologul trebuia să-şi treacă uşor palmele peste suprafaţa craniului pentru a-i descoperi adînciturile şi protuberanţele.
Pentru identificarea acestora, erau necesare cunoştinţe temeinice despre locul fiecărei abilităţi: Gall a împărţit craniul în douăzeci și șapte de locuri sau organe, pe care le-a localizat minuţios cu ajutorul unor cercuri şi numere: simţul sunetului sau talentul muzical; aritmetica, numărătoarea şi timpul; talentul mecanic; perspicacitatea; simţul moral; simţul religios; ambiţia şi vanitatea; fidelitatea; respectul de sine; viclenia; simţul proprietăţii ş.a.m.d. Locul cu numărul 15 pe hărţile întocmite de Gall e rezervat facultăţii limbii şi talentului pentru filologie, iar numărul 14 este sediul talentului pentru cuvinte şi memoriei verbale (interesantă împărţire a talentului pentru limbă în două locuri separate, dar vecine).
Gall a călătorit mult prin Europa, popularizîndu-şi ideile şi citind craniile oricui era dornic din auditoriu. Istoria reţine un episod particular: într-o zi i-a fost adus tînărul Champollion care, la vremea respectivă, avea șaisprezece ani. Gall nu ştia nimic despre adolescentul care era considerat un fel de copil-minune de cei din jurul lui, însă, îndată ce şi-a trecut palmele peste capul acestuia, a exclamat: „O, ce lingvist strălucit!”. Ulterior, frenologia s-a extins rapid în Marea Britanie şi Statele Unite, devenind o practică de succes, dusă mai departe şi îmbunătăţită de urmaşii lui Gall, care au mărit numărul de organe ale creierului şi au redesenat hărţile craniului cu o şi mai mare acurateţe. În cele din urmă, ea a fost discreditată de diverşii impostori care pretindeau că puteau citi caracterul sau prevedea dezvoltarea acestuia doar urmărind protuberanţele craniului. Ca să ne putem da seama de amploarea fenomenului, să amintim doar de faptul că nu era deloc neobişnuit ca un angajator să ceară unui frenolog local să alcătuiască o „hartă a caracterului” celui care solicita o slujbă, pentru a vedea dacă persoana era înclinată spre furt sau înşelăciune.
Astăzi, frenologia mai interesează doar pe aceia care caută primele rădăcini ale psiholingvisticii şi neurolingvisticii. În mod ironic, unele afirmaţii ale frenologiei au rezistat şi au fost confirmate: creierul chiar este organul minţii. Oricine ar rîde azi de o asemenea concluzie, dar să nu uităm că, la vremea aceea, era o idee revoluţionară care contrazicea părerea unanim împărtăşită de oamenii de ştiinţă care, în așa-zisă tradiţie carteziană, despărţeau trupul de minte.
Un alt exemplu de idee confirmată e lateralizarea funcţiilor cognitive în arii dedicate în mod special acestora. De asemenea, ariile folosite mai des chiar pot deveni mai mari cu timpul. Este cunoscut cazul taximetriştilor londonezi care dau, ani la rîndul, examene foarte greu de trecut care implică nu numai cunoaşterea tuturor străduţelor întortocheate ale Londrei, dar şi drumul cel mai scurt între două destinaţii; hipocampusul acestora, o zonă a creierului folosită în stocarea şi procesarea informaţiilor spaţiale, e mai mare decît al celorlalţi oameni. Locul talentului pentru cuvinte şi locul memoriei verbale sînt aproape de locurile ocupate, în prezent, de aria lui Broca şi aria lui Wernicke, ambele responsabile de diverse sarcini lingvistice.
Capacitatea craniană, pe de altă parte, nu are nimic de a face cu puterea inteligenței. Informații noi adunate din studiile asupra pacienților bolnavi mintal arată faptul alarmant că mulți dintre ei au cranii mari. Copiii care se nasc cu capul mai mare decît normal sînt predispuși la autism mai tîrziu. Iar cele două emisfere nu efectuează sarcini identice, așa cum credeau frenologii.
În mod surprinzător însă, pot fi aduse în discuţie unele trăsături de caracter cărora Gall le repartizase locuri distincte pe hărţile sale: cercetări foarte recente în neurobiologie, întreprinse de profesorul american Antonio Damasio, sugerează că orice modificare patologică a ţesutului cerebral poate determina schimbări în comportamentul şi personalitatea omului. Deşi e prematur să tragă concluzii certe, Damasio și echipa lui de la Universitatea din Iowa sînt de părere că originea comportamentului antisocial sau criminal poate fi legată de o disfuncţie sau anormalitate chimică a cortexului prefrontal, cel responsabil de formele superioare ale gîndirii (raţionamente, luarea deciziilor etc.).
Tangențial: există astăzi voci care pretind că a fost identificată o arie pentru religie și experiențe spirituale. Doctorul american Melvin Morse, de la Universitatea din Washington, studiază de mult timp experiențele tip „în pragul morții” (near-death experiences) la copii. Tomografiile indică faptul că o anumită zonă situată în lobul temporal drept este extrem de activă la pacienții aflați în moarte clinică și care, după ce se trezesc, povestesc că s-au întîlnit cu îngerii. El numește această zonă „locul lui Dumnezeu”. Dar multe alte surprinzătoare ipoteze sînt formulate în lumea științifică de azi. Karl Pribram, profesor de neuropsihologie la Universitatea Stanford din Statele Unite, lansează teoria modelului holografic al creierului. El spune că ceea ce numim noi minte nu există de fapt, ci există numai funcții mentale ale căror tipare se ordonează după structuri matematice izbitor de asemănătoare cu cele din fizica cuantică. Lucru mai rar în știința vestică actuală, Pribram face loc și aspectelor spirituale în viziunea sa asupra creierului. Ce s-ar putea adăuga la finalul acestui text? Rețele neurale organizate topografic sau tipare energetice unde evenimentele au loc la nivel cuantic – indiferent cum le numim, ele sînt doar interpretări noi ale vechii zicale Ce ți-e scris în frunte ți-e pus.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
Foto: wikimedia commons
