Chiar în timp ce scriu aceste rînduri, la 4.000 de kilometri de mine şi două ore diferenţă de fus orar, în Cluj, fraţii mei îl înmormîntează pe tata, care a murit subit. Simt nevoia să precizez asta, nu pentru a accentua dramatismul situaţiei, ci pentru a sublinia izolarea în care ne aflăm în acest an de excepţie, în care avioanele zboară rar, atunci cînd zborurile nu se anulează pur şi simplu, iar doritorii îşi rezervă biletele cu săptămîni înainte. În plus, furtuna Alex, care inundă Europa şi ridică valuri înalte de șase metri între Tenerife şi continent, pune în dificultate şi transportul maritim, izolînd încă şi mai mult arhipelagul.

Dar să încep cu începutul.

Nu sînt superstiţios. Nu mă sperie pisicile negre care-mi taie calea, dacă uit ceva acasă mă întorc din drum, iar 13 e doar o cifră între 12 şi 14. Mai degrabă l-aş considera un număr norocos, pentru că e ziua în care s-a născut fiul meu. Dar în acest 13 martie, la exact șase ani de cînd am deschis localul, ştiam ce va urma. Pentru că a venit după o săptămînă suprarealistă, în care unda de şoc a epidemiei (nu era declarată pandemie încă) a trecut din nordul Italiei în Spania continentală şi ameninţa să se răspîndească peste tot. O săptămînă în care clienţii s-au rărit, rezervările se anulau, oamenii au început să evite ieşirile şi să formeze cozi pentru alimente de bază. Ca să-l citez pe fiul meu, care manevrează româna cu uşoare dezacorduri şi formule inedite, criza „se vedea venind”.

Cu o zi înainte s-au închis şcolile, iar în acea vineri majoritatea clienţilor au fost turişti; tăcuţi, abătuţi, cu ochii în telefoane căutînd informaţii, copleşiţi de o vacanţă aproape nedorită, în care cel mai probabil i-a aruncat o rezervare făcută cu luni înainte.

Printre ei şi un cuplu de britanici, reveniţi după exact șase ani de la deschiderea localului, surprinşi şi încîntaţi că încă mai existam.

Atunci ştiam deja că o să fie ultima zi a Tapasté, locul pe care l-am inventat şi construit în doi, împreună cu soţia, şi care a devenit în timp, dintr-un local de nişă, cu orar ciudat (deschis de luni pînă vineri, de la 13 la 16), a treia opţiune în topul Tripadvisor pentru San Cristobal de la Laguna. Un local vegetarian în care majoritatea clienţilor erau omnivori. Dar nu mai era timp de nostalgii.

În aceeaşi seară, guvernul spaniol declara starea de alarmă şi, implicit, închiderea barurilor şi restaurantelor. Starea de excepţionalitate s-a aşternut peste insulă. Neliniştea, incertitudinea, nevoia de informaţii şi o linişte apăsătoare au pus stăpînire pe locuitorii ei, iar turiştii goleau grăbiţi hotelurile pentru a prinde ultimele zboruri. Recunosc că am fost fascinat de faptul că trăiesc acest moment, ca pe o aventură incredibilă la care iau parte fără să merit, ca un copil căruia i s-au pregătit surprize greu de anticipat. Mă uitam uimit la vecinii mei, proprietarul casei în care stăteam şi fiul lui, amîndoi deţinători de restaurante, cum neagă evidenţa şi cum sînt convinşi că vor deschide în continuare, chiar în timpul stării de alarmă, şi vor vinde din spatele uşilor închise. M-am întrebat dacă am înnebunit eu sau ei. Aveam impresia că văd şi anticipez totul cu atît de mare claritate şi în acelaşi timp atît de diferit faţă de ei, încît am început să mă gîndesc că poate eu sînt cel care vede lucrurile eronat.

Guvernul spaniol a acţionat stîngaci şi cu întîrziere, a închis economia, dar a uitat să ia măsuri de conservare a ei. A făcut-o ulterior, cîrpind pe bucăţi răul făcut. Băncile şi-au luat creditele cu normalitate, deşi şi-au redus costurile trimiţînd oamenii într-un şomaj tehnic plătit de stat, iar proprietarii de imobiliare şi-au pretins banii de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. Chiar şi acum, după șapte luni în care nu pot livra serviciile contractate din cauza dificultăţilor de mişcare, asiguratorul privat de sănătate îmi ia liniştit rata lunară.

În condiţiile date, ştiam că va trebuie să închid. Nu voiam să acumulez datorii, cu toată disponibilitatea ulterioară a guvernului de a amîna şi a reeşalona datoriile, aşa că am luat decizia de a închide definitiv. Chiar dacă şi acum primesc telefoane pentru rezervări, cred că am luat decizia corectă. E imposibil, după ce stai luni de zile închis, ca odată revenit, cu numărul de locuri redus şi cheltuielile crescute cu igienizarea, să rentabilizezi afacerea într-o insulă unde clienţii s-au văzut cu veniturile reduse de criză, doar pentru a plăti chirii restante.

Au urmat zile ciudate, împărţite cu vecinii mei cu care eram izolaţi. Patru familii, în patru case, cu un total de trei bucătari şi trei copii. Dimineaţa făceam cumpărături, apoi găteam şi mîncam împreună cu ei, iar seara, la 6, ieşeam să aplaudăm personalul medical pentru efortul depus. Am pus totul la comun, de la jocuri la banda de alergat, pentru a rezista şi a le face copiilor, care nu înţelegeau de ce nu pot ieşi, viaţa suportabilă. Evitam să ne vedem cu oameni pe stradă, pentru a nu aduce din neglijenţă virusul în mica noastră comunitate, unde Lolo şi Conchita, proprietarii, din cauza vîrstei, se aflau în grupa de risc.

Dar ştiam că se va termina, că va trebui să ne mutăm la căsuţa de „la moşie” pentru a ne reduce cheltuielile, deşi ea nu era încă pregătită să ne primească. A fost nevoie de ajutorul şi de sprijinul prietenilor români din insulă pentru a o face, în plină criză, locuibilă. Şi nici prietenilor nu le era uşor, pentru că majoritatea trăiesc în sudul insulei, cu şi pentru turiştii care nu au revenit nici acum.

Şi aşa au ajuns hotelurile să-şi golească frigiderele, să scape de stocurile inutile care le consumau curentul frigiderelor. Şi aşa am ajuns să gătim noi cu ele pentru asociaţii care le distribuiau familiilor aflate în dificultate. Prin intermediul unui prieten avocat am ajuns la o fostă fabrică de semipreparate culinare, unde soseau stocurile donate, pentru a le transforma în produse finite. Soseau cutii de 10 litri de ouă lichide, găleţi de iaurt de 8,6 kilograme, chips-uri de cartofi şi alte minunăţii, imposibil de utilizat de către o familie normală. Două luni am făcut voluntariat cu Victor, un alt bucătar român, mutat de puţin timp pe insulă, pentru a transforma ingredientele primite în alimente gata de a fi consumate. Am fost nevoiţi să ne adaptăm şi să inventăm reţete din ingredientele donate. Am făcut tone de tortilla din chips-uri de cartofi cu ouă, după o reţetă a lui Feran Adria, şi mii de checuri, pentru că în fiecare zi numărul oamenilor aflaţi în dificultate creştea. Chiar dacă guvernul a trimis oameni în şomaj tehnic, primii bani au venit doar după două şi chiar trei luni. Asta, în cazul fericit al celor care aveau contracte pe termen nelimitat…

Am văzut cozile din ce mai groase ale celor care aşteptau plini de speranţă să vină maşina cu mîncare, am dus şi am împărţit alimente la biserici şi la familii şi ne-am ajutat pe noi, să nu ne simţim total inutili şi copleşiţi de evenimente. În toată această perioadă inedită din viaţa mea, am fost impresionat de solidaritatea umană de pe insulă, de disciplina locuitorilor ei în a respecta regulile şi a funcţiona pe mai departe, de adaptabilitatea unei societăţi vesele şi tactile care acum trebuie să-şi reprime tendinţa de a se săruta şi îmbrăţişa. Şi sînt uimit de înţelegerea de care dau dovadă copiii care acceptă să stea cu masca tot timpul la şcoală.

Între timp au început să sosească ajutoarele financiare promise de guvern, băncile au fost forţate să sisteze încasarea ratelor, iar proprietarii de localuri să amîne şi să reeșaloneze încasarea banilor de la chiriaşi. Lucrurile la nivel general s-au normalizat oarecum, deşi sînt departe de a ceea ce au fost cu doar cîteva luni în urmă, iar cazurile persoanelor bolnave sînt din ce în ce mai apropiate, nu mai sînt doar statistici de la televizor, ci sînt persoane cunoscute, cu nume şi prenume.

Operatorul TUI a reluat primele zborurile cu turişti spre Canare, în ciuda avertismentelor guvernului german de a nu o face, iar Madridul a restricţionat din nou deplasarea locuitorilor ei pe fondul unui al doilea val al epidemiei. Industria turismului cere guvernului local să facă teste masive pentru a salva sezonul de iarnă, cel mai aglomerat din arhipelag, pentru a controla răspîndirea virusului şi a atrage turiştii.

Cît despre noi, o luăm de la capăt. Împreună cu Victor, am închiriat un alt local şi o mică fermă lîngă „moşie” pentru a deschide o pizzerie în centrul oraşului, un concept „farm to table” care poate fi gestionat chiar şi în aceste vremuri complicate, printr-un sistem de livrare, dacă situaţia ar impune-o. Nimeni nu ştie cînd şi cum se va încheia povestea asta, pe care am numit-o cea mai fericită pandemie din istorie, cu acces la informaţii şi la sistemul de sănătate, cu Internet şi TV. De aceea, vă urez sănătate, răbdare şi un pic de noroc. Că sănătoşi au fost mulţi şi pe Titanic.

Emanuel Ciocu este „scriitornic”.

Foto: wikimedia commons