România – o experienţă intimă 

„Astăzi nu mai există pictură. Astăzi există dispozitive.“ Afirmaţia recentă a cineastului Jean-Luc Godard nu e neapărat o judecată de valoare, ci o sinteză formidabilă a punctului în care a ajuns istoria artelor. Creativitatea timpurilor noastre, deloc anemiată, se descarcă în structuri hibride, adesea efemere, care refuză osificarea. „Obiectul“ de artă se consumă în propriul spectacol, prezenţa şi timpul fiinţei devin ingrediente ale performanţei artistice. Jean-Francois Chevrier, istoric francez de artă şi specialist în fotografie, vorbeşte de „formă-tablou“ atunci cînd o imagine devine un obiect autonom, indiferent de formatul sau locul unde este expus. O astfel de imagine îşi este suficientă sieşi, ea nu ilustrează nimic, ci deschide posibilitatea unei experienţe intime, mustind de sensuri, cu cel care priveşte. În ultimele luni, cîteva astfel de „dispozitive“ sau de „obiecte-tablou“ s-au implantat la Paris şi au vorbit despre experienţa intimă numită România. 

Lentoarea indolentă a gîştelor. România poetică 

„Roumanie, réminiscences“, titlul expoziţiei pariziene de fotografii (şi al unui album) semnate de Liliana Nadiu e fals nostalgic şi poetic exact. Artista s-a născut la Timişoara în 1956 şi a părăsit România la 16 ani, după ce tatăl, medic şi opozant al regimului, a găsit un contract de lucru în Maroc. În Franţa, Liliana a făcut studii de filozofie şi a studiat limbile orientale. După 1989, a revenit în mai multe rînduri în România şi a început să fotografieze locurile copilăriei, Carpaţii, oraşe şi sate din Transilvania, peisaje din Delta Dunării. Gîşte pe uliţă, o măicuţă cu o mătură în uşa unei mănăstiri, crupa unui cal trăgînd la căruţă pe marginea unui lan de floarea-soarelui: semne dintr-o Românie rurală intactă, nealterată, suficientă sieşi. Întrebarea este nu dacă fotografia este sau nu artă, ci în ce moment devine artă, teoretizează Jean-François Chevrier. Lentoarea indolentă a păsărilor în mijlocul drumului: graba nebună a lumii nu e o dimensiune obligatorie, e o senzaţie subiectivă; călugăriţa cu mătura ei gata să păşească pragul bisericii, privind undeva în afara cadrului: ce nimic al lumii, ce voce de dincolo de lume o arestează pentru o clipă?, dialogul tulburător între cal (vă aduceţi aminte de Bator?) şi capetele de floarea-soarelui. Fotografiile Lilianei Nadiu sînt capcane pentru fantasme metafizice şi trape pentru imaginaţie şi reverie. Artista refuză însă orice etichetă de paseism sau nostalgie: „E vorba de amintiri şi sentimente fulgurante, arzător de prezente, foarte intime. Mi-e greu să le pun în cuvinte şi de aceea fac fotografie. Sigur e însă faptul că am vrut să captez urmele acestor peisaje româneşti, mai ales rurale, înainte ca ele să dispară în uniformizarea Europei“ – mărturiseşte Liliana Nadiu. 

Fotografiile sale au fost expuse în 2006 la Salonul „Indépendances“ de la Enghien-les-Bains, iar în 2008 la UNESCO. În mai 2010, cu sprijinul ICR Paris, expoziţia a fost găzduită de Galeria „Autrement“ a editurii pariziene cu acelaşi nume. Am întîlnit în galeria strîmtă, dar generoasă prin scenografie, de pe rue du Faubourg-Saint-Antoine, un cuplu de francezi în vîrstă, nostalgici. Vizitaseră România în anii ’90 şi veniseră să şi-o readucă aminte. „Ştim că România evoluează. Încă din 1995 hăţişul haotic de fire electrice şi urîţenia panourilor publicitare o prevesteau. Imaginile Lilianei Nadiu sînt emoţionante pentru că ne restituie Franţa rurală a copilăriei noastre“ mi-a mărturisit vizitatorul. Despre expoziţia din mai 2010, jurnalistul Philippe Bénédicte scria în săptămînalul Télérama: „E o întîlnire de o calitate rară, tulburătoare, care aminteşte de pictorialişti şi se înscrie pe linia documentaristului Raymon Depardon“. Trecînd prin fantasmele fiecărui privitor, tuşa picturală, scriitura sensibilă a imaginii, care depăşesc realismul şi anecdotica sa, fac ca fotografiile Lilianei Nadiu să ofere experienţei o Românie atemporală, originală, poetică. 

Sîntem cu toţii logotomizaţi. România sincronă 

„L’ÉCHALIER – PÎRLEAZU“, titlul franco-român al expoziţiei-performance semnate de Cătălin Guguianu e, la propriu, un acroşaj inteligent. În inima Parisului, pe rue des Archives, un banner generos desfăşoară pe faţada mănăstirii Cloître des Billettes o formulă misterioasă. „Am intrat intrigată de cuvîntul românesc «pîrleazu»“, mi-a mărturisit o tînără româncă, în trecere prin cartierul Marais în ziua vernisajului. „Ritmul intens de percuţii ne-a făcut să intrăm, am crezut că e un concert inedit într-o mănăstire“, s-a arătat surprins un francez. „Îţi trebuie curaj ca să treci pîrleazul!“, afirmă de fapt artistul Cătălin Guguianu, care pleacă de la sensul propriu al cuvîntului pîrleaz pentru a sugera, printr-o compoziţie ludică îmbinînd obiecte fetiş, pictură, sculptură, secvenţe muzicale şi chiar parfumuri rafinate, trecerea dintre două lumi diferite: Estul şi Vestul, atunci şi acum, sus şi jos. 

În singura curte interioară de Ev Mediu păstrată pînă astăzi într-o biserică pariziană a fost expusă timp de cîteva săptămîni o Toacă românească. Perfect funcţională ca piesă din ritualul ortodox al mănăstirilor din România, scîndura aurie face parte dintr-o structură impresionantă în formă de cub, sculptură-instalaţie realizată de Victoria şi Marian Zidaru. În cămaşa sa din pînză neagră de casă, aspră şi blîndă în acelaşi timp, cu barba sa de călugăr bonom şi înţelept, sculptorul e o siluetă insolit brâncuşiană: prezent la vernisajul din  4 mai, Marian Zidaru mi-a mărturisit că se afla pentru a doua oară la Paris şi primul drum pe care l-a făcut a fost, din nou şi obligatoriu, la atelierul lui Brâncuşi. 

Instalaţia Toaca e o sinteză de elemente româneşti pe care mi-e atît de bine să le regăsesc deodată în mijlocul Parisului, lîngă bolţile unei mănăstiri: văd spata din războiul de ţesut al bunicii, cîteva degete de nai, lamelele unui ţambal, chipul stilizat al Sfintei Vineri... Sculptura se transformă ad-hoc într-un spectaculos instrument muzical mînuit de un şaman al percuţiilor, Ovidiu Lipan Ţăndărică. Nonşalant, aureolat de eşarfa albă, artistul începe să bată toaca, aşa cum se face la mănăstirea Putna, şi continuă cu un fragment din opera sa Visul Toboşarului. 

Zidurile de Ev Mediu ale mănăstirii pariziene vibrează de ritmul inedit, amestec de străvechi şi modern, lumile se ating şi se confundă. „Toaca se bate la fel peste tot în lume – spune Ţăndărică –, ea vibrează dacă o cînţi cu sufletul pentru a îmblînzi nebunia din jur.“ Ca unul care s-a rătăcit o vreme de ţară, artistul nu ezită să-şi afirme, plin de patos, sursa de inspiraţie şi crezul: „O renaştere a mea este încercarea de a străbate universal cu arta, de a contamina muzica de mirosul de porumb şi de chirpici, de praful de la ţară. Globalizarea distruge tradiţionalismul şi sentimentul de patriotism. Eu vreau să creez o muzică cu esenţă românească, nu un fast-food muzical.“ 

Purtătoare de logouri sau de ideea de logo, diferite obiecte-fetiş, port-chei, figurine japoneze numite netsuke completează scenografia acestui dispozitiv sofisticat (în sensul dat de Godard) pe care Cătălin Guguianu îl aşază sub o deviză iconoclastă: „Sîntem cu toţii logotomizaţi“. Născut în 1951 în România, artistul Cătălin Guguianu şi-a instalat de cîţiva ani atelierul în cartierul Marais, fiind mereu în mişcare între Bucureşti şi Paris. A fost invitat să expună în Franţa, la Centrul Pompidou („Le parapluie dans la ville“ / Umbrela şi oraşul, 2006), în cadrul evenimentului Noapte Albă şi la Cité Internationale des Arts. Metisaj cultural, globalizare, uniformizare: proiectul „L’Echalier – Pârleazu’“ de la Cloître des Billettes, realizat în mai 2010 cu susţinerea Institutului Cultural Român, vorbeşte de o Românie organică şi sincronă, reflexivă: una care ştie să altoiască pe tradiţie un discurs modern şi o problematică a lumii contemporane, cu fisurile, provocările, dar şi noile sale valori. 

Tot ce este interzis este artă. România subversivă 

Titlul expoziţiei „Promisiunile trecutului, 1950-2010. O istorie discontinuă a artei în fosta Europă de Est“ e în sine o promisiune densă şi, după trei luni de expoziţie, pe deplin ţinută. 

La 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, Centrul Pompidou din Paris a invitat 50 de artişti din Europa Centrală şi de Est să ilustreze prin viziunile lor zbuciumata istorie recentă şi istoria artei ca „suită de evenimente discontinue“. Expresia e preluată de la filozoful german Walter Benjamin (1892-1940), care credea că potenţialităţile neconsumate în trecut pot fi reactualizate în prezent. Cu sprijinul ICR Paris, România a fost prezentă la expoziţia organizată între 14 aprilie şi 19 iulie 2010 cu „dispozitivele“ a cinci artişti din generaţii diferite: Ion Grigorescu, Dan Perjovschi, Ciprian Mureşan, Mircea Cantor şi Daniel Knorr. 

Articulată pe cîteva teme – utopiile moderniste cu actul creaţiei făcînd parte din viaţa socială, lumile paralele, anti-arta, spaţiul public şi spaţiul privat, feminismul, gesturile micropolitice şi critica instituţiilor – scenografia expoziţiei a mizat de la început pe curiozitatea încă vie, autentică în Occident, pentru „promisiunile Estului“, pînă mai ieri necunoscute. Mozaicată, compozită prin limbajele diferite ale fiecărui artist, prin referinţele numeroase şi particulare ale fiecărei individualităţi, expoziţia respiră în timpi slabi şi în timpi tari, dar degajă o forţă comună: o anume tensiune surdă, solidară, ca un fel de încordare a gestului artistic consumat sau conceput în spaţiul fostului bloc comunist al Europei Centrale şi de Est, care reumple de sens opoziţia Vest/Est. În 1977, Ion Grigorescu s-a filmat singur, gol-goluţ, în propria casă, într-un meci de box imaginar cu sine însuşi, film tulburător de aproape 3 minute, astăzi superbă metaforă a schizofreniei sociale în România comunistă. Ceva mai încolo, deviza artistului ungur Tamas Szentjoby înfiorează discret: „Tot ce este interzis este artă. Fiţi interzişi“. În timpul primului Festival de performanţă de la Timişoara din 1993, Dan Perjovschi şi-a tatuat pe braţ cuvîntul România. Însănătoşit de ţara sa, zece ani mai tîrziu îşi şterge de pe trup semnul acestei „iubiri“ agitate. Fotografiile care mărturisesc acest dispozitiv artistic se intitulează scurt România, 1993-2003. Pe un ecran, defilează în buclă cele cîteva secunde de film cît durează arderea unui drapel, mistuit prea repede de flăcări. Instalaţia video semnată de Mircea Cantor trimite minimalist la consumismul erei postcomuniste care basculează violent într-un neoliberalism extrem. Între zecile de gesturi artistice din Est, cea mai sensibilă şi mai puţin sofisticată propunere mi s-a părut „Dispariţia unui trib“, semnată de lituanianul Deimantas Narkevicius. Timp de 10 minute, pe ecran pîlpîie o înlănţuire de fotografii reprezentînd un cuplu, oameni obişnuiţi, figuri oarecare în situaţii banale de viaţă. Montate cronologic, de la scene din copilăria personajelor pînă la scene de înmormîntare, imaginile dau măsura tulburătoare a unei vieţi, fără cuvinte, în comunism. Artistul lituanian e fascinat de modul în care istoriile personale sînt depozitare involuntare de fapte istorice şi geopolitice, alimentînd imaginarului colectiv. 

Am ieşit de la Centrul Pompidou cu sentimentul reconfortant al unei Românii neastîmpărate, nonconformiste, subversive. 

Substanţiale motive ca să te (re)îndrăgosteşti de România, la Paris, în doar cîteva luni. 

Cristina Hermeziu este jurnalistă. 

Găsiţi aici Galeria Foto.