Două seisme comparabile, Berlin: 13, 14, 15, 16 august 1961, pînă la 9 noiembrie 1989, şi, după 60 de ani, Kabul: 13, 14, 15, 16 august 2021… oare pînă cînd?

S-au împlinit 60 de ani de la data cînd s-a împlîntat în inima Berlinului pumnalul care a fost construirea ZIDULUI, die Mauer: de la o zi la alta şi pe nepregătite – dar nu pe neaşteptate – pentru opinia publică, ca o nemaiauzită sfruntare a adevărului. Cu două luni înainte, vocea de scapete a lui Walter „Visarionovici” Ulbricht anunţa sentenţios, într-o conferinţă de presă: „Nimeni nu are intenţia să construiască un zid…”. La acea dată, graniţa dintre Germania „democratică” (RDG) şi Germania federală era blocată, pe o întindere de 1.300 km, cu sîrmă ghimpată, cu turnuri de pază, miradoare, şi cu mine îngropate numărînd cu zecile de mii. Grănicerii aveau ordin să tragă în tot ce încerca să treacă dincolo. Pentru capturarea sau uciderea transfugilor erau decoraţi şi primeau o maşină de cafea, made în West Germany… Era fuga din paradisul socialist în infernul capitalist. Dintr-un paradis în care toţi erau egali – egal de săraci şi de liberi –, unii fiind mai egali decît alţii.

Pe durata celor 12 luni înaintea construirii Zidului, circa 200.000 de estici emigraseră în vest: hemoragia demografică începută încă de la crearea RDG-ului atinsese punctul culminant, Rămînea să se închidă şi singura graniţă, încă permeabilă, din Berlin, oraşul cu un statut special, împărţit în patru sectoare de ocupaţie ale foştilor aliaţi învingători. De facto, era o împărţire între zona „vestică” şi cea „estică”, sub tutelă sovietică. A fost un statut pe care Moscova a încercat întruna să-l anuleze, mai ales în 1948, prin totala blocadă terestră a oraşului. Or în Berlin, pînă la 13 august 1961, se putea circula, dintr-o parte în alta; berlinezi estici lucrau în vest, existau nenumărate legături familiale şi de vecinătate. Or, în funesta zi de august, sute de tancuri au blocat trecerea între cele două zone, soldaţii înarmaţi ai armatei „populare” postîndu-se pe această linie. Îndată s-au şi întins kilometri de sîrmă ghimpată şi zidarii s-au pus pe lucru cu sîrg „stahanovist”, făcînd să crească vertiginos zidul despărţitor pînă la peste patru metri înălţime, înzestrat apoi treptat cu miradoare, reflectoare şi cu mecanisme de auto-împuşcare. Ca urmare, s-au tăiat pe mijloc puzderie de străzi, de pieţe şi canale. În cele cîteva zile cînd se mai putea încă sări peste zid sau escalada, a avut loc disperata fuga a multor estici. De pomină a fost imaginea unui volksarmist sărind, „c’un răpid avînt”, în echipament de luptă, peste zidul înalt de numai cîteva palme. Cînd nu s-a mai putut sări sau catapulta peste zid – cu prăjini, trambuline ori cu funii –, fuga a devenit şi în Berlin o aventură care costa viaţa. S-au consemnat 147 de împuşcați şi nenumăraţi alţi capturaţi şi condamnaţi la ani de temniţă. În paralel, şi cu mai puţin risc, a funcţionat fuga prin multele tunele subterane ingenios concepute dinspre Berlinul de Vest.

Produsul poate cel mai cinic al Războiului Rece într-una dintre cele mai „calde” faze ale sale a fost botezat de propaganda estică ca fiind „Zidul de Apărare Antifascist”. De la o zi la alta, berlinezii s-au trezit rupţi unii de alţii pentru 28 de ani. Mulţi dintre ei şi-au pierdut locul lor de muncă, familii au fost divizate. Izolarea a fost totală pînă în 1963, cînd, graţie multor presiuni, s-au concedat permise de liberă trecere numai pentru berlinezii vestici. S-a sperat o vreme că Zidul nu putea avea viitor, că se va reveni… În mai 1990, într-un interviu dat revistei Spiegel, un neconsolabil Genosse motiva construcţia Zidului prin faptul că „nu voiam să sîngerăm de moarte, voiam să salvgardăm ordinea democratică antifascistă din Germania democrată”. Sînt de remarcat două lucruri care se bat cap în cap în această poziţionare. Admiterea „sîngerării” atestă o luare de cunoştinţă realistă: efectiv, acceleratul exod al esticilor ameninţa să ducă la colapsul economic şi social al regimului. Motivarea contramăsurii alese de guvernanţi era însă de un pur cinism machiavelic. Instalarea „zonei morţii” nu era menită să-i ţină în şah pe „fasciştii” din vest: miradoarele şi mecanismele de auto-împuşcare erau îndreptate către interior: oare către inexistenţii fascişti din est? A susţine asta în 1990 nu mai putea însemna cinism politic, ci îndobitocirea iremediabilă, a unui „cap de beton”. Oamenii fugeau din estul Gernaniei, ca şi de la noi, din motive politice, economice ori din amîndouă.

Coincidenţa calendaristică a acelor evenimente cu precipitata fugă din Kabul a zeci de mii de oameni poate da de gîndit. Se pot constata cîteva frapante analogii în ciuda diferenţelor esenţiale.

Şi din Kabul se fugea, după 13 august, în disperare şi tot pe nepregătite, dar nu şi pe neaşteptate, pentru cine putea prevedea dezastrul. Se fugea ca să se ajungă dincolo de un zid interpus între city şi aeroportul mîntuitor: un zid de talibani cu turbane, burnuze, şalvari şi bărbi negre, înarmaţi cu Kalaşnikovuri. În şcolile lor coranice din Pakistan, au învăţat să aplice o sharia riguroasă însemnînd transformarea anacronică a societăţii, după modelul – așa cum cred ei – propovăduit de profet, al unui paradis terestru. Ca şi alţi jihadişti, talibanii au învăţat să ucidă şi să se ucidă pentru a merita paradisul ceresc cu munţi de pilaf şi, spre eterna lor desfătare, cu cîte 70 de hurii cu pielea albă-străvezie pentru fiecare dintre ei. Şi actuala fugă culminează o hemoragie demografică ce se petrece de decenii. Numai că situația este mai complexă şi mai nenorocită decît în cazul transfugilor din democraţiile populare.

Timp de milenii, Afganistanul a fost o ţară împietrită într-un patriarhalism tribal şi, de mai mult de un mileniu, sub veșmînt islamic. Pluralismul politic în germene a fost lichidat, în 1978, de lovitura de stat a unei elite îndocrinate de marxism-leninism care a acaparat puterea cu sprjiinul Moscovei. Au pus îndată în aplicare, cu brutalitate, modelul sovietic, cel fără greş în alte părţi: exproprieri masive, colectivizări, o laicizare sîngeroasă etc. Lichidîndu-l pe dictatorul Hafizullah Amin – devenit prea autonom –, tancurile sovietice aeropurtate au invadat Kabulul în decembrie 1979, după un scenariu similar celui din Praga, la 21 august 1968. Sub un guvern de marionete, ocupanţii au continuat procesul transformării comuniste a ţării, provocînd o rezistenţă armată de neînvins, în cadrul unei coaliţii în care s-au impus talibanii. Aceştia, după retragerea ruşilor, în 1988, au pus capăt experimentului leninist, devenind, în scurt timp, stăpînii ţării căreia i-au impus, pînă în 2002, orînduirea coranică ce se reinstaurează în momentul de faţă. După fuga multora din paradisul comunist aflat în zadarnică construcţie, s-a fugit încă mai abitir din Afganistan, sub prima guvernare a talibanilor. Ca urmare a evenimentului din 11.09.2001, a avut loc invadarea ţării de către trupele NATO care au întreprins, cu acelaşi zel misionar ca sovieticii înaintea lor, occidentalizarea ţării, avînd ca obiective principale pacificarea, democratizarea şi reconstrucţia ei economică, toate fiind a priori sortite aceluiaşi fiasco ca şi exportarea comunismului, înainte cu douăzeci de ani.

După o vremelnică refulare a talibanilor graţie masivei intervenţii militare străine, cu bombardemente şi cu mii de drone ucigătoare mai ales pentru populaţia civilă, jihadiştii au recîştigat terenul, treptat, dar sigur, pe măsura diminuării contingentului trupelor de ocupaţie şi a crescîndei ineficienţe a armatei guvernamentale. În paralel, atentatele s-au ţinut lanţ, nu mai puţin şi în Kabul. În ultimele luni ale înaintării talibanilor, s-au putut menţine libere numai marile centre urbane şi cele de sub controlul regionalilor war-lords care au dispărut cu aceeaşi rapiditate ca şi trupele guvernamentale, spre stupoarea occidentalilor. Majoritatea covîrşitoare a celor 39 de milioane de afgani, terorizată fără încetare de ambele părţi beligerante, nu-i putea nicidecum îndrăgi pe ocupanţii ţării lor. Erau, cu toţii, ghiauri veniţi de pe altă planetă. Voiau mai ales pace şi neatîrnare. Democratizarea după reţeta occidentală (alegeri libere locale şi naţionale, şcolarizare, emanciparea femeilor etc.) a lăsat neschimbate structurile patriarhale din largul cuprins al ţării. S-a relevat izbitorul contrast dintre emanciparea orăşencelor, mai ales din Kabul – care frecventau cu toată libertatea cafenele, baruri, piscine, salons de beauté, făceau sport şi politică – și femeile din zonele profunde, învăluite în burka şi claustrate, a căror singură menire era să aducă pe lume cît mai multă progenitură. S-a investit pînă la un trilion pentru proiecte de dezvoltare economică şi administrativă modernizatoare. Or, cea mai mare parte a banilor a dispărut în buzunarele fără fund ale guvernanţilor. A avut de profitat numai minoritatea celor direct implicaţi în acest proces: oameni de afaceri, jurnalişti şi activişti sociali, translatori, militari etc. Majoritatea populației, în condiţiile unui continuu boom demografic, a avut parte mai degrabă de o sărăcire agravată de războiul civil. Ca atare, a continuat emigraţia unui tineret din ce în ce mai numeros şi lipsit de perspectivă, o emigraţie accentuată mai ales în ultimele luni. Ca în Africa de Nord, ca în Balcani, s-a constituit şi în zona asiatică o reţea de traficanţi de persoane, transfugii aflîndu-se cu totul la discreţia acestora. Şi ruta asiatică este presărată de mormintele celor morţi de foame, de rigorile iernilor şi de arşita verilor. La transfugii din trecut se adaugă acum sute de mii de inşi care sînt periclitaţi politic de noul regim. Pe cei ce reuşesc să iasă din ţară îi paşte o altă pacoste: Europa nu-i mai vrea. Numai că şi ajungerea în Europa apare foarte problematică deoarece miile de kilometri ai parcursului prin Iran şi Turcia comportă obstacole greu de învins: atît Iranul, cît şi Turcia îşi păzesc acum graniţele, trimiţîndu-i înapoi pe transfugi. În special Turcia, care este grevată de milioane de refugiaţi, nu mai este dispusă să vadă sporind şi numărul refugiaţilor afgani Drept care autocratul de la Ankara a dispus construirea unui zid de-a lungul graniţei. Potrivit unei surse fiabile (Le Monde din 10 august 2021), frontiera cu Iranul este pe cale să fie securizată de un zid înalt de beton pe o întindere de 295 de kilometri, mărginit de şanţuri adînci şi dotat cu sute de turnuri de pază cu miradoare. Ar lipsi numai mecanismele de auto-împuşcare ale perfecţionistului Ulbricht…

Alexandru Cizek este clasicist, doctor în filologia latină a Evului Mediu. Este stabilit la Münster, în Germania. A publicat, între altele, Alexander bifrons. Le Roi et le Sage. Études sur la légende d’Alexandre le Grand de l’Antiquité au Moyen Age, Clermont-Ferrand, 1997.

Foto: Zidul Berlinului (wikimedia commons)