Motto: „Jurnalişti,  doar calitatea vă va mai salva...!“  (din discursul unui jurnalist-militant la congresul Sindicatului Naţional al Jurnaliştilor, Franţa, octombrie 2014, Val Joly)  
 
În concepţia camusiană a duratei, aşa cum transpare dintr-o relectură de maturitate a romanului Ciuma, singura decizie potrivită legată de utilizarea cu parcimonie, în absolut, a timpului care a mai rămas, este cea care te obligă la o acţiune care, din punct de vedere strict personal, reprezintă o ruptură de sistem. Revolta existenţialistă, cea care i-a adus Premiul Nobel pentru literatură, în 1957, este de fapt cea care mişcă universuri atît în noi, cît şi în lumea din care facem parte.
 
Ceea ce se ştie mai puţin despre Albert Camus este faptul că a fost şi un foarte bun jurnalist. Pentru el, jurnalismul era cea mai frumoasă meserie din lume. Iar exemplul doctorului Rieux a fost exemplul său: deşi credem uneori că lucrurile se pot termina într-un singur fel, că problemele pot avea o singură soluţie, sub puterea vremurilor, a datelor pe care le colecţionăm, a experienţelor prin care trecem, a percepţiilor pe care le traversăm şi a oamenilor pe care îi intersectăm, adeseori, pentru a nu „muri“, la propriu sau la figurat, luăm decizii care nu au nimic de-a face cu hotărîrea noastră iniţială. Sînt decizii extraordinare, care ne schimbă viaţa, dar care schimbă şi vieţile celor care în acel moment ne sînt aproape. 
 
La o altă scară existenţială, a secolului nostru, în anul în care se împlinesc, iată, 55 de ani de la dispariţia, într-un accident de maşină, a lui Albert Camus, dacă într-o zi de vineri, în cîteva săli de curs ale Facultăţii de Jurnalism din Cluj, în bănci se află profesori eminenţi de jurnalism din România, dar şi din străinătate, sau ziarişti cu ani de vechime şi deja cu renume, tot din România şi din străinătate, înseamnă că aceştia nu au ce face? Nicidecum, înseamnă că aceştia au priceput că jurnalismul nu este un domeniu, o meserie în care ceea ce ai învăţat cîndva este literă de lege, ca în contabilitate, de exemplu; ci este o artă precisă, dar care evoluează odată cu competenţele informatice, cu invenţiile din domeniu, în funcţie de cheful cititorului şi obiceiurile sale de lectură, şi este o meserie, da, în care singura şansă de a-ţi mai păstra atît postul, cît şi credibilitatea este să poţi evolua fără să uiţi că bazele trebuie să rămînă puncte de reper. 
 
Greu de acceptat şi greu de pus în practică. Totuşi, o realitate de mai mult timp în Occident, atît în domeniul mai larg al formării profesionale, cît şi în cel restrîns al jurnalismului. Franţa este, din acest punct de vedere, în avans faţă de multe state europene, dar nu înaintea Statelor Unite ale Americii. 
 
Şcoala nu este doar un sine qua non pentru orice adolescent, ci o trecere spre maturitate, o cale spre diversificare, un moft divin pentru orice individ. Că vorbim de persoane care au 17 ani sau că este vorba de redactori-şef cu experienţă. Nimeni nu este atît de performant şi de multilateral dezvoltat, de robot care ştie să facă tot, încît să poată spune „ştiu tot“: ştiu să filmez şi să postez un film, cu Bambuser sau pe YouTube; ştiu să implementez un plan social; ştiu să scriu pentru web; ştiu să folosesc un iPhone. Oricît de ridicol ar părea, cu toţii am învăţat la un moment dat să facem aceste lucruri, am avut de ales între a ne adapta sau a muri, la figurat, iar generaţia noastră, a celor care astăzi avem între 35-45 de ani, are de „muncit“ dublu. 
 
Voi explica de ce. În jurnalismul de azi convieţuiesc, de bine, de rău, trei generaţii. Jurnaliştii care au acum spre 60 de ani şi care, deşi total paraleli cu Internetul, refuză, din diverse motive, atît să evolueze, să înveţe, cît şi să permită noilor generaţii – nouă, copiilor lor, practic – să îi înlocuim. Tinerii jurnalişti, care debarcă în breaslă cu foarte multe cunoştinţe informatice, limbi străine cunoscute, tupeu, bani, practic mătură din calea lor absolut orice altă competenţă jurnalistică ţinînd de talent sau experienţă, doar pentru că nu ţine pasul cu ei. Şi noi, cei care, la mijloc între aceste două tipuri de încăpăţînaţi notorii, încercăm să ne facem un loc sub soare între două oceane de egoism. Noi avem experienţa, uneori şi talentul, renumele, dacă doriţi, însă trebuie să învăţăm de la ambele categorii generaţionale: de la cei mai în vîrstă – înţelepciunea, de la cei mai tineri – toate mişmaşurile moderne care ne lipsesc pentru a fi în top. 
 
Vestea proastă este că, dacă nu o vom face, vom fi rapid daţi la o parte. Vestea bună este că avem capacitatea de a învăţa, rapid, ce ne lipseşte, mergînd, acceptînd să ne întoarcem pe băncile şcolii. 
 
Aceasta ar fi, pe scurt, ceea ce voi încerca să demonstrez în următoarele rînduri: că Occidentul a înţeles paradigma transformărilor continue, indispensabile adaptării jurnalistului modern la realităţile contemporane (sciziune print/web, noile practici ale jurnalismului, noile forme de scriitură, noile societăţi de jurnalişti, noul gen de business plans etc). În timp ce România încă se mai loveşte de idei preconcepute, gen: „La ce bun să mai fac şcoală? Ştiu tot.“ 
 
Dacă eşti cu adevărat jurnalist, te întorci la jurnalism 
 
Jurnalismul este un microb. Odată ce ai avut un prim contact cu el, nu mai scapi practic niciodată. Chiar dacă nu eşti bolnav în permanenţă, eşti contaminat şi virusul este acolo, latent. Pe măsură ce îţi construieşti cariera profesională, capcanele vieţii te pot determina să părăseşti forţat această meserie, uneori, pentru un timp anume. Dar dacă eşti cu adevărat jurnalist, mai devreme sau mai tîrziu te întorci la jurnalism, pentru că nu poţi face altfel. 
 
Este prima lecţie de jurnalism pe care am primit-o, cîndva. Ea nu a avut loc în cadrul unui curs universitar şi nici măcar în cadrul unui interviu de angajare. Mi-a dat-o un jurnalist de cursă lungă, ajuns secretar general de redacţie. Nu aveam o formare de jurnalist, la bază. Dar ştiam că vreau să scriu.
 
Mai tîrziu, am experimentat pe viu cele spuse: am fost obligată să mă îndepărtez de meserie şi am făcut totul, cumva, pentru a mă întoarce la această meserie. Întoarcere care a intervenit în cadrul extrem de diferit al unei alte ţări decît România, cu alte tradiţii în jurnalism, cu un alt fel de a vedea lucrurile şi cu alte prejudecăţi. 
 
S-ar putea spune deci că formarea mea ca jurnalist, începută din întîmplare, cu mai mult de douăzeci de ani în urmă, este tributară atît unei percepţii româneşti, cît şi unei experienţe franceze. Ea continuă, urmez cursurile unui master în Managementul Media şi al Digitalului, la Sciences Po Paris. Ea continuă nu pentru că cineva mi-a impus acest lucru, ci pentru că a devenit subit o necesitate pentru mine. Diferenţele de optică asupra ideii de jurnalism şi ideii de formare continuă, permanentă, de-a lungul întregii vieţi, ca jurnalist, sînt extrem de diferite în România şi Franţa. Deşi, teoretic, ele nu ar trebui să fie! Noi avem, pînă la urmă, un minunat proverb, care spune că „atît cît trăieşti, înveţi“. El este însă perceput la nivel bazic, cotidian, sentimental, şi prea puţin pus în practică de-a lungul carierei profesionale. Cîţi jurnalişti români care s-au întors la studii, de-a lungul carierei lor, cunoaşteţi? Cîţi jurnalişti români care s-au întrebat măcar, de-a lungul carierei lor, dacă ştiu suficient, dacă sînt specialişti sau măcar competenţi într-un anumit domeniu şi dacă nu ar trebui să se întoarcă, măcar pentru un scurt timp, la şcoală?
 
Diferenţele între felul de a privi relaţia şcoală – practică în România şi în Franţa (dar şi în Vest, în general), sînt deci enorme şi chiar cuantificabile pe mai multe nivele: 
 
a. atitudine faţă de momentul în care trebuie să începi să te formezi ca jurnalist; 
 
b. atitudine faţă de şcoală ca un patos la care trebuie să revii de mai multe ori (sau nu) de-a lungul carierei tale; 
 
c. atitudine faţă de ceea ce trebuie să înveţi în facultate; 
 
d. atitudine faţă de profesori (calitatea, pregătirea şi experienţa lor); 
 
e. atitudine faţă de ceea ce trebuie să obţii ca „produs finit“ la ieşirea din facultate; 
 
f. atitudine faţă de calităţile unui viitor jurnalist şi faţă de materiile sine qua non din timpul parcursului educaţional.
 
Este vorba şi de o mare diferenţă între „modelul“ francez şi modelul românesc; practic: în Hexagon, nimeni nu este primit la facultatea de jurnalism fără Bac +2 – deci doi ani de altă facultate –, în timp ce în România se intră direct din liceu. Ideea generală în Franţa este că, pentru a putea începe formarea ca jurnalist, tu, ca fiinţă gînditoare, trebuie să fi ajuns deja la o anumită maturitate, că ai urmat deja cursurile unei alte facultăţi/şcoli etc., şi că ai deja un început de specializare în altceva decît în jurnalism. Că bazele unui proces de gîndire specific, imagistic, logic, o anumită organizare şi chiar structurare a gîndirii, a formelor, în scris, sînt deja puse. 
 
Apoi, în Franţa, jurnaliştii merg ei înşişi la facultate, de-a lungul întregii lor cariere. Una dintre taxele salariale importante este cea dedusă pentru formarea continuă, aşa-numitul droit individuel à la formation. Un procent nu foarte mare, dar care se cumulează în timp şi care, la un moment dat, în timpul carierei sau atunci cînd, din diverse motive, decizi să te reorientezi, îţi foloseşte pentru a putea urma cursurile unei alte formaţii. Ea se cuantifică în sume de bani, pe care le poţi cere angajatorului pentru plata formării tale, şi în ore cumulate. Un alt instrument interesant prevăzut de codul francez al muncii este Congé Individuel de Formation (concediul individual de formare, pe site-ul ministerului francez al muncii: http://travail-emploi.gouv.fr/informations-pratiques,89/les-fiches-pratiques-du-droit-du,91/formation-professionnelle,118/le-conge-individuel-de-formation,1070.html): după un număr specific de ani lucraţi, procentele şi orele cumulate pentru formarea ta îţi permit cererea unui astfel de concediu. Angajatorul este obligat ca pe toată perioada formării, într-un alt domeniu decît meseria pe care o exercitai, să-ţi plătească salariul. Statul francez, el, prin organisme paritare, plăteşte costurile şcolarizării. Un an, o lună, şase luni... 
 
Şi, nu în ultimul rînd, aici profesorii sînt în majoritate jurnalişti sau foşti jurnalişti, iar accesul e pus pe practică. Întocmai datorită acestui specific. Dacă majoritatea profesorilor sînt jurnalişti sau foşti jurnalişti, ei vor preda cursuri empirice, bazate mai ales pe experienţa lor. Vor pregăti viitorii colegi de breaslă pentru lumea reală din care ei înşişi provin, contactul cu redacţia ca matrice a domeniului este menţinut, ei vor lucra direct pe text într-un fel foarte... real, să spunem, căci ei sînt singurii care ştiu, de fapt, care este realitatea din redacţii. 
 
Profesorii teoreticieni, nejurnalişti, sînt, de multe ori, foşti jurnalişti care s-au reorientat spre alte domenii: sociologie, drept, psihologie etc. Dar există, evident, şi profesori de jurnalism care nu au pus niciodată piciorul într-o redacţie: cei de istoria jurnalismului, de drept al muncii în jurnalism etc. Nu sînt foarte mulţi, însă rolul lor este şi el foarte important. Necesar mai ales pentru capacitatea de a privi lucrurile detaşat, de a impune o distanţă faţă de obiectul perceput. Acest evantai de tipologii ale corpului profesoral permite, pînă la urmă, o acoperire largă a spectrului procesului de învăţămînt. Din monoton şi monovoce, devine colorat, heteroclit, terestru, apropiat de o realitate pe care, de fapt, jurnaliştii o vor descoperi curînd.
 
Un alt aspect, deloc de neglijat, al provenienţiei profesorilor, este cel dat de faptul că provenienţa dintr-o redacţie permite crearea unor legături între facultate şi ziar, care va duce rapid la stagiile de practică obligatorii pentru orice jurnalist, în Franţa. Remunerate prin diverse facilităţi din partea statului. 
 
În sfîrşit, orice pădure are uscături. Pentru Charline Vanhoenacker, corespondenta RTBF la Paris (radioteleviziunea belgiană francofonă), „abecedarul meseriei este violat în permanenţă, şi a face o separare netă devine foarte dificil. Pe de o parte, editorialiştii au devenit staruri, şi pe de alta, profesorii noştri coboară de la catedră pentru a scrie în ziare, dar fără a respecta ceea ce tocmai ne-au predat. Uitînd în permanenţă că jurnalismul nu este o disciplină, ci o tehnică. Reguli. Confuzia vine din faptul că, logic, ştiinţele umaniste nu sînt exacte. Absolut totul ar trebui balizat, cititorii nu trebuie să fie luaţi drept idioţi (văd şi ştiu să facă diferenţa)“ (interviu realizat la Tribunele Presei, organizate de Courrier International şi Consiliul regional Aquitaine, la Arcahon (11-14 octombrie 2012), http://www.voxeurop.eu/ro/content/blog/2903071-presa-dictatura-unei-elite). 
 
Facultatea de jurnalism – „sine qua non“ sau „nec plus ultra“? 
 
La toate acestea se adaugă şi felul în care şcoala românească de jurnalism şi cea occidentală se situează faţă de transformările, mutaţiile profunde prin care trece presa astăzi, provocările la care este supusă şi chiar posibilitatea dispariţiei ei. Care va antrena, indubitabil, o alegere, o triere bazată doar pe competenţă. Competenţă şi calitate sancţionate de un cititor, de un lector, care nu mai vede în presă o pasiune, ci un produs de piaţă, finit, pentru care este dispus să plătească doar în anumite condiţii. 
 
Vorbim deci despre capacitatea de adaptare a şcolilor de jurnalism în faţa transformărilor sistemice la care este supus acest domeniu în care toţi actorii, absolut toţi actorii care participă la punerea sa în scenă, la regie – profesori, studenţi, patroni de trusturi de presă, jurnalişti, publicitari, distribuitori şi cititori – vor fi obligaţi să facă alegeri şi chiar să taie în carne vie. 
 
Toate aceste transformări necesită aprofundarea unor cunoştinţe noi. Unde se învaţă ele? Evident, în şcoală. Modelul francez permite şi recomandă întoarcerea la şcoală, la facultate, care şi ea, din start, adaptează şi inventează soluţii adaptate orarului de lucru şi constrîngerilor unei întreprinderi de presă (cursuri la distanţă, cursuri de scurtă durată, cursuri la sfîrşit de săptămînă sau doar o zi pe săptămînă), pentru orice situaţie care presupune o schimbare: avansare în post, preluare de noi funcţii, reorganizare a redacţiei, reorganizare a site-ului Internet, aplicarea noilor tehnologii, utilizarea reţelelor sociale, crearea de societăţi de jurnalişti, jurnalistul ca antreprenor, jurnalistul freelance etc. 
 
A te întoarce la facultate nu mai este un moft, ci o obligaţie aproape, pentru cei care vor să fie în ritm cu modificările pe care le presupune meseria. 
 
Ca toate modelele, modelul francez are însă şi defecte, şi aici intervine diferenţa faţă de modelul românesc, mult mai suplu din acest punct de vedere. Facultatea sau şcoala de jurnalism este o trecere obligatorie spre meserie. Cu alte cuvinte, în Franţa sînt foarte rare cazurile în care cineva a intrat în presă fără să fi trecut în prealabil printr-o facultate de jurnalism. Cu alte cuvinte, doar talentul, simţul dezvoltat, specializarea într-un domeniu nu-ţi permit să fii jurnalist. Nici măcar experienţa dobîndită tot în jurnalism, dar în altă ţară. Un aspect extrem de reductor, dintr-un anumit punct de vedere, mai ales pentru autodidacţi sau pentru noua generaţie de...bloggeri, de exemplu. Chiar fiind un bun blogger, cu studii superioare în aeronautică, să zicem, avînd un real talent de a scrie, nu vei fi niciodată mai mult decît un blogger în redacţia unui mare cotidian. Pentru a putea pretinde statutul de jurnalist, trebuie să ai o diplomă pe care să scrie acest lucru.
 
Statul francez încurajează acest aspect, inclusiv din punct de vedere fiscal. Posesorii cartei de presă au o reducere de impozit substanţială (7650 de euro, pentru veniturile din 2013, declarate în 2014). Posesorii cartei de presă beneficiază de reduceri sau gratuitate în muzee, însă pentru a obţine acest faimos sesam, dosarul tău trebuie să treacă printr-o comisie specifică a cartei de presă, formată din jurnalişti. Cartea de presă franceză are o perioadă de probă de doi ani, timp în care eşti considerat jurnalist-stagiar, şi se reînnoieşte anual. Pe baza declaraţiilor de impozitare care dovedesc că ai exersat efectiv această meserie. 
 
Jurnalişti-profesori, două exemple concrete 
 
Marc Capelle este jurnalist, scriitor, fost profesor universitar la Facultatea de Jurnalism din Lille, fost profesor de jurnalism la Facultatea de Jurnalism din Bucureşti. 
 
„Mai întîi, o constatare: printre întrebările care se pun frecvent despre formarea jurnaliştilor, cea care revine cel mai des este cea privind relaţia dintre învăţarea meseriei şi practica ulterioară. Este un aspect în acelaşi timp liniştitor (evaluarea credibilităţii unei formări rămîne în continuare utilă), şi surprinzător. Surprinzător pentru că această întrebare se pune mai rar în ceea ce priveşte predarea cursurilor de medicină, de exemplu. Or, predarea jurnalismului este mai asemănătoare predării medicinei, decît predării literelor sau a ştiinţelor tehnice, şi asta din foarte multe puncte de vedere. 
 
Însă această întrebare a pertinenţei cursurilor se pune mai rar în ceea ce priveşte medicina, asta deoarece toată lumea admite, în mod general deci, că studiile medicale asociază bine teoria şi practica. Un punct însă trebuie să fie foarte clar şi în ceea ce priveşte jurnalismul: este perfect posibil să înveţi corect să devii jurnalist la Universitate. Însă trebuie să te asiguri că învăţămîntul predat este într-adevăr în legătură cu practica profesională. 
 
Fie formăm, în cadrul unei anumite facultăţi, analişti ai presei, fie formăm jurnalişti. Aici se situează, de fapt, raportul cu medicina. Un medic proaspăt diplomat trebuie să fie imediat operaţional. Ceea ce înseamnă că, de-a lungul studiilor sale, el nu a asimilat doar ştiinţa academică necesară, dar că a avut şi posibilitatea de a exersa ceea ce a învăţat în teorie, pe bolnavi. A învăţat să pună întrebările necesare, să observe, să audă, să simtă, să pună un diagnostic, să completeze o reţetă. Şi trebuie să fi repetat aceste secvenţe obligatorii, de suficiente ori, pentru a fi căpătat o stăpînire profesională suficientă a materiei sale de lucru. De expertiză. Este practic acelaşi lucru pentru un jurnalist. Există astfel universităţi şi şcoli de jurnalism care ţin serios cont de aceste criterii, şi altele care se situează mai degrabă în domeniul formării teoreticienilor informaţiei (aspect care nu reprezintă nici pe departe un defect… cu condiţia de a nu numi acel curs «formare de jurnalism»). 
 
Apoi, cum este cazul în toate formaţiile, este sarcina jurnalistului de a se confrunta zilnic cu realitatea, cu viaţa, cu actualitatea. Cu meseria sa. Va căpăta experienţe mergînd. Încetul cu încetul. Va privilegia, făcînd alegerile care i se impun firesc, o anumită tehnică în detrimentul alteia, un anumit stil de a aborda un subiect cu un interlocutor dat. Va constata, în acelaşi timp, că ceea ce a asimilat în cursul studiilor sale nu este suficient. Este adevărat mai ales în studiile şi întrebările legate de deontologie, de etică. Putem învăţa de-a lungul mai multor săptămîni că viaţa privată trebuie respectată, că trebuie să fim atenţi şi să apărăm secretul privind sursele pe care le utilizăm etc. …Şi să ne trezim singuri cu toate aceste întrebări care ne macină atunci cînd ne confruntăm cu un caz foarte concret. Ce este de făcut într-un asemenea caz? Trebuie să fim capabili, ca jurnalişti, să facem o alegere proprie, să luăm o decizie, să alegem un anumit unghi… Şi foarte adeseori, greutatea experienţei în meserie îşi spune cuvîntul în asemenea momente.“
 
Remarci complementare: 
 
O bună formare de jurnalism trebuie să conţină obligatoriu perioade importante de stagiu… dar fără a pune pe umerii jurnaliştilor dintr-un anumit trust de presă sau site responsabilitatea formării viitorului jurnalist. Trebuie găsit, deci, un bun echilibru. Este necesar, în acelaşi timp, ca aceste stagii să fie adevărate stagii de practică profesională (deci presa trebuie să accepte să joace jocul).
 
Anual, la sfîrşitul primei lor perioade lungi de stagiu, studenţii constată cu amărăciune că redactorul-şef, şeful de serviciu, superiorul lor ia în derîdere anumite noţiuni învăţate de ei în facultate şi le impune să procedeze cu totul altfel. Să intri în conflict cu redacţia ziarului cu pricina devine contraproductiv şi inutil. Aici se află, de fapt, partea foarte personală a fiecăruia dintre studenţi, capacitatea lor de discernămînt şi decizia pe care o vor lua, toate acestea ducîndu-i, purtîndu-i, mai bine zis, spre o anumită direcţie. În teorie, fiecare tînăr jurnalist, fiecare jurnalist începător este liber să aleagă media în care va lucra. El poate, de exemplu, să aleagă în funcţie de regulile de comportare, de conduită, fixate de media respectivă, însă această alegere ţine astăzi de domeniul utopiei, este valabilă doar în teorie: situaţia economică, dar şi situaţia presei în sine multiplică constrîngerile şi limitează oferta de locuri de muncă. Din acest punct de vedere, situaţia profesională a tinerilor jurnalişti nu este deloc simplă. 
 
Suprimarea „patronilor de presă“ şi înlocuirea lor cu… Cu cine? Cu statul? Măsura aceasta nu are sens. Un tînăr nu ar trebui să uite niciodată că astăzi majoritatea presei este controlată şi condusă de oameni din domeniul finanţelor, de investitori. Cîndva, patronii erau foşti jurnalişti. Acest timp a trecut, din nefericire. Putem să ne plîngem de această realitate, dar nu o putem ignora. Pentru a încerca măcar să scape din aceste capcane/derive, tinerii jurnalişti (şi adeseori cei mai puţin tineri) se lansează în aventura creării unei noi media. Aventura este foarte riscantă în contextul economic actual. O nouă media rezistă foarte rar mai mult de un an. Însă alteori, succesul schimbă speranţele şi optica: foarte buna revistă XXI, de exemplu. Adeseori, ceea ce lipseşte tinerilor jurnalişti este acest spirit de întreprinzător (dorinţa şi capacitatea de a crea şi de a conduce un proiect, o societate). Este un aspect modern, actual, care ar trebui să facă parte din educaţia lor. Formaţia lor. Însă nu este cazul, şi excepţiile sînt puţine. 
 
Alain Guillemoles este jurnalist, predă scrisul în stil jurnalistic la CELSA (Şcoala de studii înalte în ştiinţele informaţiei şi ale comunicării). 
 
„Cred că pregătirea studenţilor pentru scrisul jurnalistic, stilul jurnalistic, este bună, însă există lucruri care nu se învaţă în şcoală. Ci sînt date doar de experienţă. Cînd un student soseşte într-o redacţie, i se cere să ştie să redacteze corect un text. Este o experienţă care funcţionează pentru că ei au deja un foarte bun nivel academic atunci cînd sînt admişi la facultate. Au făcut, în cele mai multe cazuri, măcar cinci ani de studii într-o altă facultate.
 
Apoi, ei trebuie să înveţe să scrie un text în stil jurnalistic, un stil foarte diferit de cel academic. Cei care nu sînt făcuţi pentru acest stil se elimină singuri, înţeleg şi pleacă de la sine. Cei care rămîn ajung să meargă în anumite redacţii, acolo se formează cu adevărat şi tot acolo îşi aleg specializarea: internaţional, economie, societate, politică, cultură… Dar, oricum, în facultăţile noastre de jurnalism, baza este practica. 
 
Dacă faptul că predau şi sînt jurnalist în acelaşi timp mă ajută în meseria mea… Nu chiar, nu concret. Dar sînt pus adeseori în situaţia de a reflecta la meseria mea, la ceea ce fac şi la de ce o practic, şi atunci pot să explic mai bine celorlalţi ce înseamnă să fii jurnalist astăzi.“ 
 
Cum funcţionează astăzi formarea jurnaliştilor în Franţa (în loc de final) 
 
Eric Marquis este preşedintele Sindicatului Naţional al Jurnaliştilor, jurnalist la L’Express.
 
„Există multe şcoli de jurnalism în Franţa, însă nu toate sînt recunoscute de profesiune sau de stat, de sindicatele de jurnalişti. Astăzi, din 60-80 de şcoli şi facultăţi de jurnalism în Franţa, doar 14 sînt recunoscute de profesiune (şcolile de jurnalism recunoscute de statul francez – pe site-ul Sindicatului Naţional al Jurnaliştilor: www.snj.fr/spip.php?rubrique108). Cifrele au fost avansate în Etats généraux de la presse 2008-2009 (Starea generală a presei). Din start, nu se ştie ce propun şcolile nerecunoscute şi care au clienţi, totuşi. Cred că această inflaţie se datorează «mitologiei», prestigiului profesiei: un mare centru universitar, un mare oraş, un judeţ sau o regiune vor să aibă o şcoală de jurnalism pentru a-şi ameliora imaginea.
 
Partea pozitivă este că şcolile existente şi recunoscute pun accentul pe aspectele practice ale meseriei, deoarece studenţii se presupune că au deja o bază teoretică solidă. Cînd eram student la Şcoala Superioară de Jurnalism de la Lille, după ce terminasem Sciences Po Paris, cursurile despre politică erau puţine şi deloc necesare: le urmasem deja la Paris.
 
Facultăţile recunoscute trimit astfel, în întreprinderi, în redacţii, profesionişti deja formaţi pentru ceea ce li se va cere, practic. Este singurul lucru cerut astăzi de presă. Ziarele, redacţiile nu mai vor, ca acum 20-30 de ani, tineri pe care să-i formateze cineva pe loc, ci tineri care să fie operaţionali din prima oră de lucru.“ 
 
Iulia Badea-Guéritée este jurnalistă la Voxeurop.eu şi Courrier International, Paris, Franţa  
 
Articolul a fost prezentat la Simpozionul naţional de jurnalism de la Cluj, ediţia 2014, şi va face parte din volumul Industria media şi învăţămîntul jurnalistic, în curs de apariţie la editura Tritonic, Bucureşti.