Căzăneşti - Să trăieşti!

După 1990, 59 de comune au fost transformate în oraş. Cele mai multe - 48 - au avut această soartă între 2002 şi 2004. Din motive electorale, s-a spus. Să fie mai multe secţii de votare. Condiţiile sînt stabilite de legea 351 din 2001: numărul de locuitori minim - 5000, populaţia care are altă ocupaţie decît agricultura - 75%, 70% dintre gospodării trebuie să aibă instalaţii de alimentare cu apă, 55% - să aibă baie şi WC în locuinţă şi aşa mai departe. Dezavantajele acestor transformări au fost, ca şi la Căzăneşti, creşterea impozitelor, atît pe clădiri, cît şi pe terenul agricol, dar şi faptul că locuitorii nu mai pot, conform normelor europene, să crească animale, ca pînă acum."Iconiţeee! Ciocolatăăă!..."Autobuzul meu este un altar ambulant şi miroase ca un vagon de clasa a doua. Deasupra parbrizului: iconiţă lîngă iconiţă, flori de plastic şi busuioc uscat. Printre toate, un abţibild - reclamă: Scandic. Vodca împinge cu tărie. Şi o insignă care îmi spune că şoferul e ecologist. Mai sînt vreo trei sferturi de oră pînă pleacă autobuzul. E aproape miezul zilei, cald, aglomeraţie... Pe culoar se foiesc copii cu pungi de pufuleţi în braţe, femei cu sacoşe pline de sticle goale, băieţi cu maiouri mulate şi păr dat cu gel. Bărbatul de lîngă mine deschide o cutie cu bere.Stau cu nasul într-o revistă şi, deodată, mă sperii. Cineva îmi aruncase în braţe o cutie cu leucoplast şi o brăţară cu iconiţe în miniatură. 20.000 fiecare. O fată (probabil surdo-mută) le împarte în stînga şi-n dreapta, pentru ca apoi să le culeagă la loc. Urmează bărbatul cu tricou în dungi: "Ochelari, băieţi! Cine mai doreşte? Ochelari de firmă la jumătate de preţ!". Apoi, femeia ale cărei şolduri de-abia încăpeau printre rîndurile de scaune, bălăngănindu-se în sus şi-n jos, ca un balanosar: "Iconiţeee! Ciocolatăăă!...". Următorul: ton repezit şi misterios, privire speriată, nu cumva să-l prindă cineva. Ai fi zis că vinde droguri sau arme. Noroc că marfa era la vedere: o pereche de papuci de plastic. "Care mai vrei papuci? Care mai vrei papuci?" Nimeni. Nici papuci, nici ciocolată, ochelari sau iconiţe. Ceasul de deasupra intrării în Gara Obor arată 12 punct. Autobuzul-altar-magazin ambulant se pune în mişcare. O bătrînă îl opreşte cu gesturi disperate: "Mă iei, mamă, şi pe mine cu talonul de pensie?" (adică gratis!). "Sorry, mamaie! Nu mai am locuri şi amenda e 2 milioane dacă iau călători în picioare!" În fine, autobuzul pleacă. După cîteva sute de metri, opreşte, se mai urcă doi. În picioare. Peste vreo 500 de metri - altă oprire, alţi călători adunaţi de pe drumuri. Şi tot aşa de cel puţin 10 ori pînă la ieşirea din Bucureşti, pînă cînd culoarul se umple "la refuz". Nu pot să mă abţin şi îi amintesc şoferului de amenda de două milioane, dacă are călători în picioare. Mi-o taie scurt... că nu e treaba mea. Recunosc, dar e timpul meu. "Stai dumneata liniştită, că ajungem la timp!" Eu stau liniştită. Nu însă şi grupul de navetiste vesele şi gălăgioase care urcă la prima oprire cu "ia-mă nene", înghesuidu-se pe culoarul deja ticsit. Deşi soarele e sus (pe cer) şi arde cu putere, ţăranul e jos (pe cîmp) şi sapă cu mişcări mecanice. Sau împinge plugul tras de cal. Altul are un sac agăţat de gît şi împrăştie îngrăşămintele, ca şi cum ar arunca grăunţe unor păsări invizibile, adunate la picioarele lui. O vacă stă lipită de un gard, disperată că ultima dungă de umbră s-a mutat de partea cealaltă. Cu pălăria pe-o parte, "un pieton se odihneşte pe marginea drumului" (vorba francezilor care au scris ghidul Routard, pentru străinii care vin ca turişti în România). Şi, în fine, un copac cu tulpina vopsită roz-bombon, alta - bleu, alta - alb. Un sat vesel şi colorat... şi gata! Cobor din autobuz. Am ajuns la Căzăneşti. (Un prieten mi-ar spune o replică pe care o spune deseori cînd vorbim de localităţi al cărui nume se termină în "-eşti". Şi anume: "Să trăieşti!"). Boierul Cazan a dat numele localităţii, acum cîteva sute de ani. Iar fostul prefect, Marian Bălan, fiu al locului, a făcut comuna oraş. În 2004 a fost referendum: "Sînteţi de acord ca localitatea Căzăneşti să devină oraş?" DA sau NU. S-a mers cu urna mobilă pe toate uliţele şi peste 95% dintre localnici au votat DA. Ca la referendumurile de pe vremea lui Ceauşescu, cînd erau întrebaţi dacă vor să fie pace în lume... sau să lupte împotriva înarmării. De-altfel, localnicii din Căzăneşti devin nostalgici cînd vine vorba de "vremea lui Ceauşescu"."Ne-au spus că creşte nivelul, dar ne-au crescut doar impozitele"Petre Cămpeanu şi Matei Ştefan stau de vorbă în intersecţie. Mă apropii, zic "Bună ziua!". "A cui eşti dumneata? Ne cunoaştem? A! vreţi să scrieţi despre oraşul nostru? Păi ăsta e oraş, domnişoară? Că ştim şi noi cum e la oraş, că sîntem umblaţi! Oraşul înseamnă apă şi canalizare. Noi, canalizare n-avem, iar apa e cu program..."La referendumul pentru oraş, ca la orice scrutin, a fost şi campanie. Dar numai PRO. Că va fi bine, că vor veni investitori, că o vor duce mai bine copiii voştri. "Ne-au spus că ne creşte nivelul, domnişoară, dar ne-au crescut doar impozitele!" - îmi spune Matei Ştefan. E pensionar, fost şofer al directorului de la COMBIL (a doua mare crescătorie de porci din ţară, înainte de ’89. Prima era la Timişoara). Îşi aminteşte cum în fiecare săptămînă venea acasă cu cîte un pachet de carne. "Dacă vroiai mai mult, plăteai şi cumpărai. Dar pachetul ăla era gratis, de la întreprindere. Ce bine am dus-o noi atunci!..." Îl întreb de primărie. "Să ştiţi că nu găsiţi pe nimeni. Vicele a plecat, că are casă şi aici şi la oraş (!!!) iar primaru’ e în concediu, că se mărită fiică-sa. Are nunta mîine!" De pe uşa primăriei aflu programul de apă şi alături admir placa memorială care marchează trecerea localităţii de la statutul de comună la cel de oraş: 26 aprilie 2004. Dată de la care, însă, viaţa căzăneştenilor n-a trecut de la ceva la altceva. Caut casa primarului. Merg pe un trotuar îngust, plin de baligă. Privesc casele... unele îngrijite, arătoase, cu maşini în curte, altele, din pămînt sau părăsite. Şi multe magazine: Dudu Impex SRL, RomImpex SRL, sau, simplu, Magazin Universal.Primarul e pe fugă, dar îl reţin cîteva minute şi stăm de vorbă la un pahar de Tutti Frutti. Îl cheamă Emanoil Voicu, e învăţător, primar de la Partidul Conservator şi îmi dezleagă "misterul" transformării comunei în oraş: "Păi, să vă spun! Pe criterii politice, că - în rest - nu îndeplinim nici un criteriu: număr de locuitori nu avem... ce oraş e ăla cu 3700 de locuitori?... putere economică - nu, infrastructură - nu." Împreună nu găsim nici un alt motiv (în afară de cel politic) pentru care Căzăneştiul ar fi oraş. Poate blocurile de la marginea localităţii? Sînt şase. Cu parter şi un etaj. Ca un mic cartier. O colonie muncitorească înălţată în anii ’70, cînd la Combil munceau 2000 de oameni şi creşteau peste 500.000 de porci. În colonie, un apartament cu 2 camere ar costa 20 de milioane de lei, iar unul cu 4 camere - 40 de milioane. Ici-colo, cîte un termopan. Blocurile sînt înconjurate de grădini de zarzavaturi, coteţe cu păsări, cocini de porci, magazii pline cu lemne. Şi de un lac mare, verde, stătut şi rău mirositor. Sub soarele fierbinte, trei copii stau pe vine, ca şi cum ar ascunde, în cercul format, o comoară ştiută doar de ei. E un joc simplu, cu o piatră şi un ciob strălucitor, pe care le mişcă cu îndemînare în pătrăţelele desenate cu cretă pe asfaltul fierbinte, la marginea lacului."N-o să înţeleg niciodată ce-a fost în capul lor de ne-au făcut oraş!..."O femeie duce găleata la gunoi. Adică în spatele blocurilor, unde e o grămadă mare, fără de care tabloul "de la blocuri" n-ar fi fost complet. "E mizerie mare! Într-o bună zi o să ne ia Salvarea pe toţi de aici!" - îmi spune femeia arătînd spre lacul verde. "Canalizarea e înfundată, curge, miroase, copiii sînt plini de bube!" O vecină tocmai luase 3 ouă dintr-un cuibar şi era supărată pe "parlamentiştii" de la Bucureşti. "N-o să înţeleg niciodată ce-a fost în capul lor de ne-au făcut oraş!..." Trei adolescente (eleve la grupul şcolar şi membre în ansamblul folcloric al locului) se oferă să-mi arate ce n-am văzut la Căzăneşti: parcul (4 bănci şi un tobogan, într-un spaţiu de 5/15 metri), barul (unde, la orele amiezii, se juca biliard în ritm de manele), coaforul ("nu e ceva modern, dar se mai duc femeile să-şi facă un coc pentru vreo nuntă"), brutăria (în construcţie) şi un mini-supermarket (un magazin cu etaj în care poţi găsi orice!). "Avem de toate! Şi sîntem în urcare" - îmi spune una dintre fete. "Sigur va fi mai bine. Ştiţi că aici s-a născut şi portarul Stelei, Cernea?!..." Nu ştiam. Dar le întreb, însă, dacă nu le lipseşte ceva la Căzăneşti. Se gîndesc puţin... "Ba da! Ne-ar plăcea să avem o cofetărie." "Sau o pizzerie!" - adaugă alta, în timp ce a treia îşi aminteşte că nu prea au de unde să-şi cumpere haine mai moderne.Spre seară, mă întorc la Bucureşti. Tot cu autobuzul. De data asta, unul modern, cu aer condiţionat. Culoarul - plin de călători în picioare. Şoferul e drăguţ şi îmi dă o pernă, să stau jos, pe o scăriţă sub care dogorea motorul.Am un singur gînd: apa caldă de la robinetul din garsoniera mea, care e, totuşi, "la oraş".Adevărata tragedie a transformării satelor în comune şi a comunelor în oraşe a fost înainte de 1989, cînd Nicolae Ceauşescu a distrus, în numele unei aşa-zise sistematizări, numeroase localităţi rurale. Planul a început să fie pus în practică la Mihăileşti, lîngă Bucureşti. Casele au fost demolate cu buldozerul, cimitirul a fost mutat, biserica - la fel. Pe vremea aceea a luat fiinţă asociaţia neguvernamentală Opération Villages Roumains (Operaţiunea Satele Româneşti), mai întîi în Belgia, apoi în Franţa, Elveţia, Olanda, Germania, Marea Britanie. Asociaţia a avut un rol important, reuşind, prin presiunea asupra regimului comunist, să reducă numărul satelor şi comunelor care urmau să fie distruse. Mii de localităţi din străinătate au "adoptat" mii de sate româneşti. Un fel de "înfrăţire" care s-a oficializat după 1989. Există şi în prezent asociaţii străine care militează pentru salvarea satelor româneşti, pentru păstrarea autenticităţii şi a tradiţiilor acestora. Un exemplu, Fundaţia "Mihai Eminescu" din Marea Britanie, care se îngrijeşte de satele săseşti din Transilvania.