Fragmente de Bucureşti

● Bucureştiul e locul unde am plîns cel mai mult. Tragediile mele s-au desfăşurat aici, ca pe o mare scenă, un spectacol pe lîngă care spectatorii treceau grăbiţi, preocupaţi de taxe şi impozite, nu de lacrimile unei fete. (...) Bucureştiul e un loc grozav în care să plîngi. Are exact atîta mizerie cît să-ţi pornească şuvoiul de lacrimi care-ţi stă în gît de ceva vreme şi fix atîta frumuseţe cît să te facă să te opreşti. Bucureşti e oraşul în care poţi să plîngi în apartamentul tău, în apartamentele altora, în băi, în baruri, în metrou sau pe stradă fără ca cineva să vină să te întrebe de ce plîngi. (Silvia Marinescu)● Farmecul Bucureştiului, oricît de alterat ar fi acesta de gropi, izuri şi claxoane, stă şi în statuile sale. Prin plimbările mele hai-hui sau cu scop, am observat că am putea împărţi statuile din Bucureşti în mai multe categorii. În primul rînd, ar fi statuile ignorate. Aici intră, de exemplu, statuile din faţa Universităţii care, pe cît sînt de erecte, pe atît sînt de anonime. Am trecut pe lîngă ele de atîtea ori, ştim că sînt acolo, dar cînd vine vorba să le numim, ridicăm din umeri. Faceţi o încercare! Fără să trişez, eu ştiu să numesc două dintre ele: Mihai Viteazul şi Spiru Haret. (Alexandra Corolea)● Un colţ de bloc, un perete cu graffiti şi o bară de bătut covoarele. Ăsta e clubul. Are două zone, zona VIP, adică bara, pe care pot sta pînă la patru persoane, şi zona normală care oferă locuri confortabile pe jos, blocul fiind un spătar de excepţie. Scuipăm seminţe pe jos şi înfundăm bara cu ambalaje. Cînd nu avem seminţe doar scuipăm, pînă facem nişte băltoace dizgraţioase. De obicei, avem cîteva sticle de cola sau de bere pe care le poştim fără nici un fel de reţinere. Cum unii fac sharing de fişiere, aşa facem noi sharing de bere la PET, asta ne leagă mai mult decît orice. (Alexandru Dumitru)● Bucureştiul meu are farmec, chiar dacă e puţin retro... sau poate tocmai de asta. Bucureştiul meu începe la cofetăria de pe bulevard, actualmente sediu de bancă, dar care mi-a încîntat cîndva copilăria cu cele mai felurite arome şi gusturi. Unde, în zile aşteptate cu nerăbdare, răsăreau de sub tejghea pungile cu dropsuri atît de rîvnite şi de rare. Şi unde, dacă închid ochii, pot vedea şi acum, în locul panoului cu "Operaţiuni persoane fizice", literele aurii cu "BOMBONERIE", unde "i"-ul lipsea dintotdeauna. (Diana F. Cosmin)● Adela locuia într-o garsonieră veche de prin centrul Bucureştiului. Cînd ne-am apropiat de blocul ei s-a întors spre mine şi mi-a spus, zîmbind: "Stai liniştit, nu stă să cadă!", "... dar ar fi mai bine să nu vorbim prea tare pe scară...". Rîse. "De unde ştii?" Uşile noi, metalice, păreau a nu-şi găsi locul pe holurile înguste, cu podele în tablă de şah, ce se desfăşurau de-o parte şi de alta a scării în spirală, cu treptele şi balustradele ei roase de vreme. Abia ce mă obişnuisem cu urcarea, cînd am şi ajuns. Etajul trei roman, un zăngănit de chei şi eram amîndoi în antreul neîncăpător, înghesuiţi de cuier, cu dulapul lui unde se găsea un amestec de haine, unele frumos împăturite, altele aruncate neglijent. Într-un fel ciudat, era acasă. Am intrat în bucătărioara aproape goală. Adela a luat de pe masă un ibric mare, verde, şi a pus să facă un ceai. S-a aşezat apoi de cealaltă parte a mesei şi ne-am privit în ochi, zîmbind. Nu mă pricep să scriu dialoguri. Poate că nu am vorbit deloc. Ţin minte că era o seară friguroasă de februarie şi ea era nespus de frumoasă. (Alexandru Filimon)● Acum mai mult de o lună. Eram pe stradă. Mergeam fără nici un cuvînt pe Lipscani. Se auzeau paşii şi atît. Eu priveam înainte şi vedeam umbrele noastre şi lîngă a noastră pe a cîinelui care ne tot urmărea. E o imagine pe care nu cred că o să mi-o şterg vreodată din minte, indiferent ce o să se întîmple. Pas, după pas, după pas. Noi şi cîinele, mergînd pe o stradă pustie. E ceva mai frumos decît multe alte lucruri care poate par mai importante. Nu sînt. (Andrada Rădulescu) (www.povestind-bucurestiul.org)