Într-un articol din The Telegraph, o membră a Generaţiei Yawn (căscat), cum singură se identifică, declară hotărît: 20 is the new 40. Stranie întorsătură culturală, în timpuri în care intelectuali ursuzi, ca Alain Finkielkraut, se plîng de tirania consumistă şi populistă a tineretului. Tineretul educat aspiră estetic la stabilitatea sau chiar rutina vîrstei mijlocii. Autoarea mărturiseşte că îi place să croşeteze, ascultă Elvis şi Fleetwood Mac, suferă de mahmureală după un pahar de vin şi se înscrie modest, cu ajutorul statisticilor, într-o tendinţă neaşteptată în Marea Britanie, ţara junimii deşănţate: tinerii beau mai puţin alcool, se culcă mai devreme şi transmit mai puţine boli sexuale decît generaţia precedentă (se poate crede, deci, că fac mai puţin sex). Şi ar vota în număr mai mare cu partidul conservator, dacă mîine ar fi alegeri. 
 
Tot Telegraph inventariază cu fotografii noile staruri cuminţi şi cu obiceiuri de viaţă sănătoase: Taylor Swift, Mark Zuckerberg sau Jessica Alba. Mai mult: fiica lui Joe Strummer, punk-rocker de stînga al anilor ’70, răguşit şi pîndit de ciroză, e maestră în tricotat şi împletit coşuri. Se ştie că aici e miezul ideologiei hipster: plicticoşenia a devenit cool. Dezmăţul şi-a pierdut aura romantică şi a fost declasat la golănie (golănia de tribună de fotbal, şi nu de Piaţa Universităţii). Poate asta e dialectica generaţională: revoluţionarilor le răspund reacţionari, şi invers, şi tot aşa. Ar fi interesant să aruncăm o privire asupra coloanei sonore a ultimei perioade de tranziţie între două generaţii, întrebîndu-ne, ca trupa Ted Leo and the Pharmacists: unde au dispărut băieţii obraznici? 
 
Anii ’80 şi ’90 au fost marcaţi de intensificarea tensiunii între industria muzicală şi creativitatea centrifugă a unor genuri răzleţe – diferite soiuri de rock, punk, reggae, hip-hop, muzică electronică etc. Cu cîteva decenii înainte, începînd din anii ’50, transformări culturale importante şi, în subsidiar, mici revoluţii tehnice dădeau naştere fenomenului rock’n’roll, expresia foarte sonoră a conştiinţei de generaţie, de tineret cu atitudine politică, fie şi numai prin refuzul autorităţii părinţilor şi a şcolii. Se produceau mişcări la toate nivelurile: mişcarea pentru drepturile civice traversa societatea segregată, mişcarea beat zguduia lumea literară, activitatea sindicală dădea dureri de cap patronatelor şi guvernului. Tot atunci a început să fie popularizată tehnica de înregistrare multitrack, prin care fiecare instrument sau voce era „tras“ pe cîte o bandă, astfel încît piesa era montată strat cu strat, ceea ce transforma producţia de studio într-un joc cu reguli din ce în ce mai laxe. Beatles, de exemplu, s-au jucat cu multitracking pe albumele lor clasice din anii ’60, experiment analog cu montajul cinematografic, cum îl vedea Serghei Eisenstein, sau cu tehnicile de distanţare în teatrul lui Bertold Brecht – cu rezultatul că muzica devine „ciudată“, nefamiliară şi suscită astfel o receptare critică şi în cele din urmă un efect politic subversiv. 
 
A urmat o perioadă dinamică, în care pe trunchiul unei tradiţii alternative, cea a muzicii negre cu rădăcini în sudul Statelor Unite, s-au adăugat altoiuri din ce în ce mai radicale, pe măsură ce primele stiluri muzicale erau cooptate rînd pe rînd în mainstream. Potenţialul perturbator al genurilor de la marginea industriilor culturale a fost explicat de Lawrence Grossberg în 1986, prin forţa „alianţelor afective“ pe care le cimentează muzica, mai ales sonorităţile dificile, violente (în antropologie se cunoaşte efectul de coeziune pe care îl au ritualurile brutale). Dar poate că explicaţia cea mai simplă e şi mai aproape de adevăr: creativitatea pură se manifestă adesea sub forme greu digerabile de către publicul larg. Fiecare cooptare a îmblînzit şi a vulgarizat stilul respectiv: hip-hopul cooptat face în mod convenabil educaţia tinerilor din ghetouri, rock-ul devine glamuros sau dulceag-romantic, punk-ul îşi pierde vîna anarhistă şi devine vehiculul complexelor de adolescent tocilar care „nu se integrează“, muzica electronică se cadenţează intrînd în cluburile de noapte, şi artiştii reggae încep să exhibe căsoaie şi maşini bling. Şi, de fiecare dată, ceva din energia genului se cabrează, luînd forme radicale şi rămînînd cu încăpăţînare în nişă. 
 
Dar să nu simplificăm prea mult. Cine ar mai fi ascultat în România Pink Floyd şi Eurythmics, dacă mecanismele de producţie şi distribuţie (şi mai ales promovare) nu ar fi funcţionat aşa de uns în anii Reagan/Thatcher? Soft power-ul de limbă engleză a avut efecte uimitoare prin părţile noastre în jurul anului 1989, şi cînd mama mea striga, în frigul din acel decembrie sinistru: „Vin americanii!“, avea mai puţin în vedere puşcaşi marini fără chip, cît blugii nonşalanţi, cu bandană roşie, ai lui Bruce Springsteen, şi zîmbetul cu o sută de dinţi albi al Oliviei Newton John. Marele avantaj al industriei culturale americane e că încorporează şi vocile rebele, căci alchimia sistemului transformă expresia critică în imn al libertăţii de dincolo de Ocean. „Born in the USA“ al lui Springsteen, de exemplu, e un reproş amar adus politicii şi societăţii americane, iar „Money for Nothing“ de la Dire Straits satirizează tocmai visele de lux deocheat ale consumerismului. Dar generaţia Springsteen şi Dire Straits din Europa de Est nu ştia engleză prea bine. 
 
Cu toate astea, dinamica mainstream/creativitate separată de sistem (system-alien) a fost motorul principal al transformărilor de stil în muzica populară occidentală, pînă de curînd. Însă în anii ’90, unele voci (ca cele din volumul colectiv Rockin’ the Boat, 1992) considerau că sistemul generator de mainstream cîştigase războiul, integrînd cu succes, mai ales pe filiera MTV, curente rock şi hip-hop dintre cele mai nărăvaşe. O vreme a fost gălăgie mare prin licee şi tabere (am fost martoră şi eu), toată lumea recunoştea Metallica, Nirvana, Offspring şi Beavis & Butthead, era la modă să chiuleşti, să ai plete şi să fumezi. Dar după cîţiva ani de exuberanţă, energiile au început să pălească, mesajul social al muzicii a migrat de la revoltă la pedagogie şi tinerii s-au mai cuminţit. Credeam că era doar impresia mea de fostă studentă dezabuzată de fumurile adolescenţei, pînă cînd am ascultat un podcast cu titlul Has pop music lost its radical edge?, în care o seamă de comentatori culturali păreau să aibă aceeaşi impresie (e adevărat că erau cam de vîrsta mea). Uşoara febră retro (nu mai mult de 37°) pe care o analizează autorul Simon Reynolds în cartea Retromania (2012) e văzută ca un simptom al blocajului creativ (nimic nou sub soare, vechiul complex al epigonului a coborît în stradă). Nu e greu de asociat inhibiţia creativă cu timiditatea ideologică în cultura populară a ultimei generaţii, iar hipsterii le asumă pe amîndouă cu graţioasă modestie. Taylor Swift, Lana del Rey, Adele sînt exemplele cele mai la îndemînă.  
 
Cum şi-a pierdut muzica forţa de reîntinerire? Începuturile sfîrşitului pentru mesajul social puternic în muzica pop şi rock se găsesc poate tocmai acolo unde părea că activismul cool are rezultate concrete: în campaniile umanitare de tipul Live Aid, ONE, Hands Across America etc. Totul a început în 1985, cînd Bob Geldof şi Midge Ure au decis să treacă la acţiune şi au organizat megaevenimentul media Live Aid, un concert dublu la Londra şi Philadelphia, în folosul flămînzilor din Africa. 
 
Dincolo de etica dubioasă a acţiunii umanitare în general, efectul Live Aid pe termen lung asupra culturii pop a fost mai degrabă sedativ. Intrînd în logica umanitară, care e nepoata drăguţă a colonialismului, cultura rebelă de tineret a ales de bunăvoie să se instituţionalizeze, căutîndu-şi un loc onorabil în sistem. Critica acidă cu vechi creanţe de stînga, de la Woody Guthrie şi Bob Dylan încoace, se înmoaie odată cu „acţiunea“ Live Aid în bien-pensance, preluînd toate grijile corecte ale lumii bogate faţă de lumea a treia. Caritatea a fost felul muzicii pop de a se implica în lume, şi mai este încă (în 2012, Beyonce a dat glas şi forme Zilei Umanitare a Naţiunilor Unite), sau, altfel văzut, modul establishment-ului de a canaliza energia tineretului înspre zone mai uşor de controlat. De la atitudine rebelă şi stil ireverenţios s-a trecut pe nesimţite la o responsabilitate soft, uşor satisfăcută prin cumpărarea unui DVD, a unui tricou sau penar fair trade semnat de Bono. 
 
Trecutul rock’n’roll a căpătat deja un halou romantic, mai ales cînd e vorba de destinele celor morţi prea tineri. Internetul e plin de liste de rockeri morţi la 27 de ani, ca un fel de eroi funeşti ai vîrstei de aur a identităţii de generaţie. Amy Winehouse e ultima intrare pe listă, şi printre cele mai triste, fiindcă parcursul ei tipic rock’n’roll e colorat nostalgic în umbrele retro descrise de Reynolds. Mitul celor 27 de ani are şi el un script moral în fundal. Îi putem contempla, îi putem invoca de la distanţa sigură care ne separă de ei, de exemplu, prin filme ca Sid and Nancy (despre icoana punk Sid Vicious), tocmai ca să nu uităm vreodată că refuzul compromisului te duce direct în groapă.  
 
Dar să nu exagerăm, refuzul compromisului nu s-a stins cu totul. Flamura e dusă mai departe de Pussy Riot, de exemplu, însă, după cum e limpede, fetele fac mai puţin muzică şi mai mult un fel de PR extrem. Starea de spirit a tineretului anilor 2000 se vădeşte mai bine în textul piesei „Waiting on the World to Change“, a încă tînărului John Mayer, care, departe de a fi unanim recunoscut ca voce a unei generaţii, admite în numele acesteia resemnarea în faţa statu-quo-ului şi delăsarea civică:  
 
Me and all my friends, we’re all misunderstood
They say we stand for nothing and there’s no way we ever could
Now we see everything that’s going wrong  
With the world and those who lead it
We just feel like we don’t have the means  
To rise above and beat it.
So we keep waiting
Waiting on the world to change.
 
(Eu şi prietenii mei, sîntem cu toţii neînţeleşi
Ni se spune că nu avem nici o convingere şi că nici nu o să avem vreodată
Noi vedem tot ce nu e în regulă  
Cu lumea şi cei care care o conduc
Însă simţim că nu avem mijloacele  
De a ne ridica şi a lupta.
Aşa că tot aşteptăm
Aşteptăm să se schimbe lumea.)  
 
Anca Şerbănuţă a studiat antropologie la Universitatea Bucureşti şi la Universitatea Liberă din Bruxelles, şi relaţii internaţionale şi studii de conflict, la Universitatea din Kent; lucrează la ambasada şi misiunea Afganistanului la Bruxelles.