Cel mai adesea sînt întrebaţi despre Vacă (cu V mare) şi, cîteodată, despre Sharukh Khan sau „Lanţul Amintirilor“. Adesea, românii îşi feresc geanta/buzunarele cînd se află în preajma lor. Alteori s-au aflat în situaţia de a li se cere documente de identificare la intrarea într-un restaurant sau club. De vină este, probabil, fascinaţia – şi deopotrivă dispreţul – faţă de o naţie, de o cultură despre care nu ştim nimic – sau aproape nimic, în afară de cîteva stereotipuri şi prejudecăţi. Sau confuzii.
Azi, în Bucureşti, trăiesc între 800 şi 1500 de indieni. O cifră mai exactă îmi este teamă că nu vă pot oferi, oricît de mult aş vrea. Nu trăiesc grupat în nici o zonă specifică a Capitalei (sînt peste tot), nu au nici un lăcaş de cult în care să se adune. Nu există organizaţii oficiale (sau diplomatice, dacă doriţi) prin care să se cunoască. Chiar dacă nu-i vedem, nu-i percepem, ei trăiesc, respiră, muncesc, studiază printre noi, alături de noi. Primul lucru pe care-l fac atunci cînd află că vor veni în România: se interesează de alţi indieni de aici. Unii nu vorbesc română, deşi sînt aici de ani de zile. Alţii, dimpotrivă, au învăţat limba în cîteva luni. Între ei vorbesc în hindi şi/sau engleză. Şi este normal, dacă ne gîndim că în ţara lor au nu mai puţin de 18 limbi oficiale şi peste 36 de dialecte.
Chiar şi aşa, tot sînt împărţiţi în trei grupuri mari. Grupuri care de obicei nu prea schimbă două vorbe între ele – studenţii, care sînt şi juniorii de vîrstă; oamenii de afaceri – ei au făcut primele întîlniri de cricket (despre care voi vorbi mai tîrziu); şi expaţii, cei care vin pe perioade determinate să lucreze în România.
Mai sînt şi indienii căsătoriţi cu românce, care au hotărît să se stabilească aici. Pentru ei nu aş construi un al patrulea grup, deşi numărul lor nu este chiar atît de redus, raportat la numărul total. Aici pot fi persoane din primele trei grupuri, însă trebuie incluşi şi cei care au venit special pentru soţiile lor. Unii sînt fericiţi. Cei mai mulţi însă găsesc foarte dificilă adaptarea la conceptul românesc de căsătorie, de familie. Alţii trăiesc adevărate drame. Depinde de norocul şi de puterea de adaptare a fiecăruia.
Cînd vin aici, de obicei caută protecţie la alţi indieni. Prin reţele sociale online – atunci cînd nu vin prin cunoştinţe sau familie. Uneori au foarte puţini prieteni ro-mâni. Cîteodată au mai mulţi prieteni români decît indieni.
România bucureşteană le place mai puţin comparată cu România din afara Bucureştiului. Nu se plîng de aglomeraţia din Capitală şi nici de poluare. Dar se plîng de cît de gri e oraşul în lunile reci. De asta şi spun că le e aşa de dor de India. Pentru culori. Le e dor de culorile din ţara lor şi le e dor de familia lor. Dar aici le plac femeile – spun că româncele sînt frumoase şi prietenoase. De fapt – nu doar româncele sînt prietenoase, ci românii în general. Deci şi bucureştenii. Însă mîncarea noastră nu este pe gustul lor. Pare-se că ar fi cam fadă. Nici condimente (masala) nu prea găsesc. Aşa că s-au creat adevărate reţele sociale, prin care se duce vorba, atunci cînd cineva merge pînă în India – la înapoiere trebuie să aducă cu sine condimente pentru mai mulţi.
Le este foarte dor de familia lor. E cu atît mai normal cu cît, dacă stăm să ne gîndim, un bărbat indian teoretic nu se mută din casa părinţilor (a tatălui, unchilor paterni, a bunicilor paterni ş.a.m.d.) niciodată. Plus ataşamentul faţă de instituţia familiei în sine, care este însăşi baza societăţii lor.
De aceea, Ambasada Indiei a început să se implice activ în viaţa cetăţenilor săi aflaţi în Bucureşti. A început întîlnirile (pe atunci neoficiale) de cricket, ca o contrapondere la monopolul deţinut de oamenii de afaceri indieni asupra practicării sportului – monopol susţinut prin preţurile restrictive. Prin această nouă practică au început să se lege prietenii. Apoi a urmat celebrarea în ţară a sărbătorilor naţionale – petreceri de diwali (sărbătoarea luminilor), de holi (sărbătoarea „culorilor“). Muzica indiană a început să fie practicată şi în Bucureşti (clasică – ex. Turya Classical sau modernă – diverşi artişti).
De altfel, există cîteva locuri cu adevărat „indiene“ în Bucureşti – unele sînt indiene din perspectivă românească, altele sînt indiene din perspectiva indienilor înşişi. Sînt cinci restaurante, un număr destul de ridicat de cafenele şi baruri, persoane specializate în medicina ayurvedică (români şi indieni deopotrivă).
Pînă acum am arătat doar că indieni (din India) sînt şi în Bucureşti. Unii dintre noi se tem de ei... De ce ne temem exact este greu de spus. Poate de necunoscut. Sper ca prin acest articol să vă fi făcut mai familiar (şi deci mai prietenos) un grup la care se adaugă anual alţi şi alţi membri. Merg cu metroul, conduc maşini pe străzile Capitalei, învaţă, muncesc sau creează locuri de muncă. Zîmbesc şi iubesc...
Miruna Rolea este doctorand în Antropologie la SNSPA.
