Investiţi în (propria) viaţă

În Europa, de cîţiva zeci de ani, donarea de sînge a devenit benevolă, renunţîndu-se la "ademenirea" donatorului prin beneficii materiale. Odată cu aderarea, şi noi ar fi trebuit să trecem, din ianuarie 2007, la acelaşi sistem. În prezent însă, în spitalele noastre nici măcar donarea "motivată" financiar nu funcţionează. Centrele specializate sînt aproape goale, iar numărul donatorilor nu depăşeşte procentul de 1% din populaţia ţării. Cauza rezidă, în primul rînd, în lipsa de spirit civic, însă românii nici dacă ar avea acest spirit, nu ar şti "cu ce se mănîncă" donarea de sînge. Pentru că mediatizarea subiectului este la noi practic inexistentă, donarea nu constituie un subiect "tare", iar presupuşii parteneri de acţiune în promovarea benevolatului, cei nominalizaţi de Legea 282 privind transfuzia sanguină şi donarea de sînge (vorbim în primul rînd de Crucea Roşie, de Biserică şi de Guvern) invocă fiecare tot felul de scuze şi motive de neimplicare; din partea Guvernului, pînă acum există doar ideea conceptuală a înfiinţării celebrei comisii, veşnic înlocuitor de soluţii eficiente. De data aceasta însă, nu mai vorbim de afaceri sau interese materiale, vorbim de o problemă vitală care pune de multe ori în balanţă salvarea unei vieţi, în detrimentul alteia. Sîngele nu se poate importa, nu se poate fabrica... dacă vrei să îl ai, trebuie să îl donezi. Ce se întîmplă, aşadar, cu donarea de sînge în România?Înainte de Revoluţie, sîngele se dona la "plan". Adică, la răstimpuri de cîte şase luni, directorul Institutului de Hematologie lua legătura cu directorii "unităţilor" de lucru, cerînd donatori; de exemplu, suna un director de la o uzină. Acesta plasa "morcovul" cu un etaj mai jos, la inginer; inginerul la maistru, iar maistrul strîngea în hala uzinei cîţiva muncitori, cărora le trîntea sarcina pe linie de partid, asezonînd-o cu motivaţia patriotică (şi civică): "Băi, nene, dacă donezi benevol, io te bag la primă şi nici nu te mai frec de 23 August cu defilarea". În acest mod, simplu şi eficace, sîngele era într-adevăr donat, iar sistemul de donare mergea atît cît să nu crape. Ce s-a întîmplat însă după Revoluţie? Imediat, chiar în primele luni ale lui ’90, a fost o explozie fantastică de dorinţă de a face bine; oamenii, încă ameţiţi de aburii patriotismului, umpleau coridoarele spitalelor, stînd la coadă chiar şi zile întregi să doneze. Mi se spune (ca o amintire de demult şi atît de frumoasă încît pare ireală) că "pe atunci" sîngele era întins pe stative de-a lungul coridoarelor pentru că nu mai avea loc în spaţiile de depozitare. Mi se mai povesteşte şi de o măicuţă din Moldova, o măicuţă pe care Revoluţia o prinsese la Bucureşti şi care, pentru că nu avea voie să pună mîna pe armă, dar vroia să facă ceva pentru ţara asta, venise să doneze sînge: "Dumnezeu ne dă voie să donăm". Iar în zilele alea, sîngele era mai mult decît suficient. În prezent, toate astea au rămas simple poveşti. Pentru că după ’91, în România era deja criză de sînge. După ce a trecut momentul de euforie, iar oamenii s-au dezmeticit din beatitudinea libertăţilor primare, lucrurile începeau să fie văzute "la rece", în adevărata lor lumină. Se acuza din ce în ce mai tare: "revoluţia a fost furată", iar dezamăgirea creştea direct proporţional cu scăderea aşteptărilor de mai bine; orizontul, din tulbure, devenea opac, iar aburii de patriotism se risipau lăsînd să se ivească doar o enormă stare de silă: românii conştientizau că visele le fuseseră furate. Iar peste toată această mentalitate s-a sedimentat în timp atitudinea generală de respingere a tot ce înseamnă societate şi spirit civic, uneori depăşind chiar limita raţiunii. ...În prezent, doar 1% din populaţia României, donează sînge.O conferinţăO dimineaţă de septembrie. Sala de conferinţe a unui hotel bucureştean. Se anunţase o dezbatere pe tema donării, dezbatere organizată de Fundaţia Donatorilor Benevoli de Sînge şi Centrul pentru Politici şi Servicii de Sănătate. Au fost invitate 40 de ziare şi televiziuni. Sala însă a fost aproape goală, iar pe scaune de abia dacă au fost prezenţi 14 jurnalişti (dintre care majoritatea a şi plecat după nici o oră). Nici un post TV şi nici o revistă medicală (din patru cîte fuseseră invitate) n-au onorat invitaţia. "Din cauza asta publicul continuă să citească ce şi-a mai cumpărat un VIP sau altul, cine pe cine a părăsit şi despre problema sîngelui nu află decît cînd apare o situaţie limită." Pe doamna psiholog Antoaneta Bugner am cunoscut-o imediat după dezbaterea la care fusesem invitată. "N-au înţeles nimic..." - mi-a spus, oftînd, la finele conferinţei, după care am discutat îndelung în foaierul hotelului. Doamna Bugner este preşedinta primei şi singurei fundaţii din România care militează pentru donarea benevolă de sînge, FDBS, Fundaţia Donatorilor Benevoli de Sînge. Personal, îmi spune, militează pentru benevolat din ’90 şi uneori îi vine să îşi schimbe numele în "Ioana-cea-care-predică-n-pustie". "În ’90 mi-am dat seama că, din cauza climatului politic care se instaura, orice deschidere pe care societatea o avea la momentul respectiv, inclusiv pentru donare, se va opri. Am vorbit cu cei care se aflau atunci la conducerea Institutului, pentru a începe şi noi să promovăm acest tip de donare, adică să renunţăm la orice recompensă materială şi să mergem doar pe benevolat." A fost însă ignorată, pentru că propunerea ar fi implicat schimbarea unui întreg sistem şi, pînă la urmă, de ce să ne legăm la cap, dacă încă nu ne doare? Astfel, frica autorităţilor, de atunci, de a schimba ceva, spaima de a revoluţiona sistemul şi de a-şi "prinde urechile în ceva din care n-am mai putea ieşi..." a dus la înţepenirea în aceleaşi scheme, drept pentru care, încă din ’91, în România aveam criză de sînge. ...Iar în prezent, doar un procent din populaţia Rom