Municipiul Urziceni

- fişă minimalistă între două trenuri -"Datorită condiţiilor prielnice de viaţă, zona Urziceni a fost locuită din cele mai vechi timpuri. Pe rîul Ialomiţa înainta crapul de Dunăre pînă la salba de lacuri ale pîrîului Cotorca." Aşa începe coloratul pliant de prezentare a Municipiului Urziceni, editat de Primărie. Şi tot aşa am înaintat eu, reporter timid, de la periferie spre aceeaşi Primărie. Drumul era lung, şi ora destul de matinală. Locuitorii oraşului îşi dereticau alene buticurile, cu un ochi mereu vigilent la străinul în trecere, pe care-l măsurau din cap pînă-n picioare. Indicaţiile privind direcţia şi distanţa corecte, spre punctul căutat, variau în funcţie de vîrsta şi ocupaţia interlocutorului: concluzia celor mai mulţi dintre ei a fost că, de unde vin eu, nu se poate ajunge pe jos pentru că e foarte departe. Unii s-au oferit să mă ducă pînă acolo, "cu băieţii", alţii mi-au recomandat maxi-taxi-ul. Cei mai dezinvolţi m-au întrebat pe cine cunosc pe-acolo şi, ce mai tura-vura, ce treabă am. "Ca aşezare sătească, Urziceniul este atestat documentar la 23 aprilie1596, în vremea domniei gloriosului voievod Mihai Viteazul. Ca urmare a intensificării activităţilor comerciale, în perioada 1831-1864 are statut de tîrg. În 1864, cînd domnea Alexandru Ioan Cuza, Urziceniul este declarat comună rurală, iar în 1895 devine comună urbană (oraş). Urziceniul a fost reşedinţa judeţului Ialomiţa 117 ani (1716-18 aprilie 1833)." Dacă aş fi fost ghidul vreunui documentar de televiziune despre români şi Românii mari sau mici, aş fi spus că istoria Urziceniului se derula odată cu interminabilul meu drum spre Primărie. Important e însă că amîndouă au avut un sfîrşit: partea introductivă a pliantului nu e atît de lungă, şi am reţinut din ea cam ce mi-a spus, mai actualizat, şi primarul - liberal - Constantin Sava, la care, pînă la urmă, am ajuns: că înainte de apariţia industriilor, prelucrarea şi comercializarea cerealelor era principala activitate, urmată de oborul de vite (1838); că industria oraşului a apărut chiar înainte de primul război mondial (Depozitul de fermentare a tutunului al Regiei monopolurilor statului - 1910, Fabrica de cărămizi şi ţigle - 1913-1914) şi a cunoscut un boom prin 1962 (Fabrica de ferite - ROFEP, Camping - de textile, de zahăr, de ulei din soia...); că, începînd cu 1994, în oraş s-au extins reţelele de apă şi gaze, s-a pus cablu, s-au construit bănci, un nou sediu al liceului, o catedrală, un spital... şi că în 1995 a fost declarat municipiu.Partea plină a paharuluiPînă aici, toate bune şi frumoase, ca-n orice pliant cu poze multe, dar cam spălăcite şi, slavă Domnului, text puţin şi mai sec. Primarul Constantin Sava a păstrat măsura din pliant, dovedindu-se rezonabil şi moderat. De altfel, chiar unii din "cetăţenii" Urziceniului, interogaţi pe stradă, au confirmat acest lucru, spunîndu-mi că "primarul nu e băiat rău, nu-i respinge pe oameni, a făcut ceva pentru oraş". Ce merge rău în oraş - pare a fi concluzia oamenilor de pe stradă - se întîmplă pentru că... aşa sînt vremurile. Primarul îşi recită, liniştit, poezia pe care i-o cer: toată industria de dinainte de ’89 funcţionează, şi au apărut şi alte unităţi importante, chiar unele specifice: producătoare de electronică (Midas, cu "import total din Germania şi Austria"), de obiecte sanitare şi mobilier (Martplast, cu 2-400 de angajaţi); în domeniul confecţiilor, Alison Hayes, care a făcut investiţii de 5 milioane de euro în hale de producţie şi depozitare; Fabrica de ulei, din soia, preluată de Expur SA, societate elveţiană, care vrea să facă din ea prima fabrică de metanol - componentă ecologică a combustibililor; firme de construcţii, cu cîteva sute de oameni, care se ocupă de lucrări de apă, canalizare, drumuri, şcoli, grădiniţe... Mai există şi vestita Fabrică de ferite (mai pe înţelesul nostru, magneţi care, pe vremea lui Ceauşescu, se exportau din China pînă-n America, fiind singura producătoare de aşa minuni din S-E Europei), care acum s-a privatizat şi şi-a restrîns numărul de angajaţi. Totul este privatizat, în Urziceni - adaugă primarul. Şi se poate vorbi de creştere economică: dacă în 2004-2005 se încasau 8-900 milioane lei, impozite pe salarii, pe lună, acum suma se ridică la 34 de miliarde, ceea ce - spune primarul - înseamnă că se lucrează... Locuri de muncă ar fi suficiente pentru locuitorii Urziceniului, dar lor li se adaugă aproximativ încă 4-5000 de locuitori din comunele din preajmă (Manasia, Alexeni, Coşereni, Jilavele) care vin să muncească tot aici.Pe stradă, jumătatea mai goală şi haotică...Oamenii de pe stradă văd mai curînd partea goală a paharului: "locuri de muncă nu prea sînt, multe unităţi sînt terminate, Fabrica de ferite, Romtelecom-ul, Ceramica... E tineret foarte mult, cu studii superioare, care nu are unde să muncească: unii au plecat, alţii muncesc la negru... Pe de altă parte, dacă ai 45-50 de ani, nimeni nu te mai angajează. E plin oraşul de pensionari" - îmi spun, cam în cor, două doamne, una încadrîndu-se în categoria 45-50, cealaltă, fostă funcţionară, actualmente pensionară. La un moment dat, cele două doamne se despart, doar una mergînd în aceeaşi direcţie cu mine. Pe drum, vorbim şi noi, ca fetele, off the record. Despre doamna în şomaj, mai tînără, aflu că, de fapt, nu stă chiar atît de rău, are un bărbat destul de grangur local, ba şi într-un partid din opoziţie, care lucrează în străinătate. Deci, adevărurile sînt relative, perspectivele - cît se poate de multiple şi oraşul - un puzzle mediu ale cărui piese le tot amestecă. "Cum o să meargă bine, dacă merge prost? Se găsesc cîteva locuri de muncă, astea, la alcooluri. Pe vremea lui Ceauşescu, toată lumea muncea. Acum, oamenii de aici, de 40 şi ceva de ani, sînt în Bucureşti, la pază! Acolo au găsit. Jumătate de oraş e acolo. Oamenii de 40 şi ceva de ani, de-aicea, pa! Îţi zice să-ţi faci groapa, şi să te bagi singur în ea, că te sapă!" - spun, tot într-un fel de cor, pensionarii adunaţi în locul amenajat de Primărie să joace remmy. În ceea ce priveşte salariile, aceiaşi cîrcotaşi jucători adaugă: "Salariul? 3 milioane. Minim pe economie. Patronii caută doar să te muncească". Replica îi aparţine unuia dintre ei, a cărui fată, din această cauză, a plecat în Italia, menajeră, şi a mai avut şi ghinionul "să-i moară baba la care a fost, acu’ caută alta...". Pe de altă parte, primarul spune că sub 7, 8, chiar 10 milioane, nu mai găseşti angajaţi, aude de la patronii firmelor. Altfel, preferă să plece toţi în străinătate. Nici agricultura nu e o soluţie. Aici, administraţia şi cetăţenii se înţeleg: sînt cîteva asociaţii, pămînt fiind doar în comunele din jur, dar cheltuielile pentru culturi sînt mult prea mari - ne spune dl Sava. "Agricultura e la pămînt. Nu merge, nici pămîntul nu merge. Ţăranii nu au bani pentru culturi: 2 milioane e numai arătura. Pentru semănatul grîului, la fiecare hectar, le mai trebuie 9 milioane" - completează un solist din cor. Mai rămîne soluţia afacerilor proprii, a patronilor locali. Există destui mici întreprinzători: specialişti în reparaţii şi instalaţii de gaz metan, sau în service auto - aflăm de la primar.Hotelul, şcoala şi alteleUrziceniul se poate mîndri însă şi cu investiţii mai mari. Se înalţă, în oraş, primul supermarket din Ialomiţa, Minimax (fără nici o legătură cu postul de desene animate), din reţeaua XXL (e drept că, dacă intri în el, mărcile produselor nu sînt cele pe care le ştim, ci uşor extraterestre...). Dar şi un hotel de 3 stele, cît pe-aci să fie de 4, Hotelul Royal. Auzisem despre hotel de la o prietenă care are o agenţie de turism, şi care îmi spusese că avea clienţi care veneau special în oraş pentru hotelul ăsta. S-a dovedit că e adevărat. Royal-ul chiar arată bine, are camere destul de mari, mobilate asortat, un etaj albastru, unul bej, şi totul nou, fără sentimentul de putred şi mucegai din bătrînele hoteluri de pe vremuri socialiste. Evident, secretul este faptul că patroana, Mariana Babagianu, se ocupă personal şi non-stop. A făcut chiar şi un salon pentru nunţi, care seamănă cu cel din filmul cu J-Lo (The wedding planner), cu multe mătăsuri şi funde. Camerele nu depăşesc 1.600.000 lei, cele duble, cu aer condiţionat, frigider, minibar şi de aceea au mulţi străini cazaţi, chiar din cei cu treabă în Bucureşti, dar şi oameni de afaceri locali. Tot foarte bine se prezintă şi Şcoala nr. 2, "Heliade Rădulescu", despre care aflăm - de la directorul ei, Constantin Drăghici - că este fruntaşă pe judeţ, că 93% din elevii ei au promovat la testările naţionale şi că peste o jumătate din aceiaşi şcolari au fost admişi la Liceul teoretic din Urziceni. Într-adevăr, şcoala nu pare cu nimic diferită de cele din Bucureşti, e curată, caldă şi dotată: elevii au 20 de computere, dintre care 14 de ultimă generaţie, cumpărate cu bani de la minister şi bugetul local; grupuri sanitare recent modernizate, la nivel european; echipamente sportive noi; parchet, mobilă, materiale didactice la fel, ba chiar şi faţadă refăcută. Învăţătoarele par foarte preocupate de cum arată clasele: amănuntele contează, şi observ cu stupoare, dar şi cu duioşie, cum doamnele şi copiii au confecţionat huse cochete pentru bănci, ca să le protejeze, iar şcolarii din I-IV au, toţi, guleraşe brodate, de pension. Clasele astea, mai fercheşe, fac parte din programul Step by step, din 1997 la Şcoala nr. 2, o variantă mai nonconformistă de învăţămînt, axat pe prietenie, comunicare, centre de lucru şi, în general, fără lecţii acasă. Dl Sava îmi spune că şi alte şcoli şi grădiniţe au avut parte de lucrări asemănătoare - termopane, centrale proprii, mobilier nou, dotări informatice - şi aduc, acum, "cu hoteluri de 4 stele". De asemenea, a început construcţia unui spital nou, cu o capacitate de 250 de paturi, investiţie a cărei demarare a fost de 74 de miliarde lei: acum e ridicat, are acoperiş. Se pare însă că noile cerinţe presupun doar 150 de paturi, aşa că spaţiile excedentare rămase vor fi concesionate sau vîndute medicilor privaţi. Urziceniul nu duce lipsă nici de instituţii culturale: există Clubul sindicatelor dar, după cum reiese din denumire, acesta a cam intrat pe mîna liderilor de sindicat, care fac ce vor cu el. Primăria intervine şi ea unde poate: de pildă, a desfiinţat discoteca pe care aceştia o făcuseră în sala de spectacole, unde, pe 21 mai, de Sf. Constantin şi Elena, se ţin, întotdeauna, "Zilele oraşului". Dacă acolo se încurajează îndeobşte filonul folcloric (ansambluri, formaţii, port popular...), "Revelionul caricaturiştilor", cu vreo două săptămîni înainte de Anul Nou, îi adună pe umoriştii cu vorba sau penelul. Pe linia gravă, de astă dată, se situează Monumentul eroilor (al tuturor eroilor, din primul război mondial, pînă în 1989), chiar lîngă Catedrala locală, şi ea vădit nouă şi impunătoare. Au fost voci care au contestat monumentul, dar primarul nu vede de ce: este semirotund, cu o cruce aparentă şi cu două tunuri de la Săvîrşin, aşezate lîngă el...Final închisDupă instituţii, reprezentanţii lor, precum şi ai vîrstelor a doua şi a treia, am vrut să vorbesc şi cu tinerii de prin partea locului, mai ales că, vremea fiind frumoasă, îi puteai vedea pe aproape toate băncile din oraş. Primul întrebat a fost un tînăr să-i zicem sexy, într-un fel macho, uşor înspăimîntător, care adăsta între două fete. La întrebarea, evident banală, ce crede despre Urziceni, răspunsul lui a fost şocant: "Un oraş de puşcăriaşi. Nu putem ieşi în oraş de ţigani şi puşcăriaşi, că ne iau banii şi prietenele. Unde să găsesc de muncă? Mai mult de 2 milioane jumătate nu-mi dă nimeni". Descurajată, m-am îndreptat spre părculeţul de pe partea cealaltă, unde un grup numeros de adolescenţi, scăpaţi de la liceu, ardeau gazul. Comunicarea a decurs mai rău decît cu seniorul lor de dinainte, pentru că nu puteau articula două vorbe şi întrebau dacă o să apară la televizor (am crezut că asta era dilema sondajelor din anii ’90, cînd încă "subiecţii" nu făceau deosebirea dintre reportofon şi cameră...). Cîţiva, ei înşişi mai coloraţi, mi-au spus: "Prea mulţi ţigani, prea multă mizerie". Cel mai vorbăreţ dintre ei mi-a recitat o strofă din maneaua lui preferată. De toamnă: "Vine ploaia cu dolari/ Se face covor de bani;/ Vine ploaia, bine-mi pare/ Se face grămada mare". Cînd cercul adolescenţilor s-a tot strîns în jurul meu, potenţial ameninţător, am tulit-o, cu o senzaţie incertă. Nu ştiu dacă mi-a plăcut Urziceniul, pînă la urmă, sau dacă i-am prins "spiritul". "Ce să fie - vorba unui pensionar din grupul deja citat - Urziceniul? Un tîrg, aşa, un nod de cale ferată. Cu Unirea (echipa de fotbal locală, n.a.) acum în divizia A". Sau, poate, varianta primarului: "Urziceniul? Altceva faţă de Ialomiţa, mai aproape de Bucureşti şi de mentalitatea bucureştenilor".