RER B, legătura aeroport Ch. de Gaulle – Gare de Nord
 
Personaje. African originar din Benin, mic, îmbrăcat complet în plastic, parcă ar fi ieşit direct din angroul „Europa“. Călătorului îi şade bine cu drumul, iar valizei de avion, cu buzunarul celui care o posedă. Omul nostru are valize ieftine, uzate de atîta întrebuinţare. Dar mai presus de toate, i se citeşte în ochi sfînta frică a provincialului ajuns într-un oraş mare, necunoscut, devorator. Vizitează un grand frère, bolnav, internat la spitalul Hotel Dieu, plasat undeva în inima inimii Parisului, lîngă catedrala Notre Dame. Întreabă însă firesc unde se găseşte catedrala, cum ar întreba un locuitor al oraşului Făurei unde se găseşte Foişorul de Foc, odată ajuns la Bucureşti. Intervine personajul doi. African şi el, stabilit de 15 ani în Franţa. Bănuiesc că lucreză ca auxiliar, bagajist, agent de securitate, în cadrul aeroportului. Sacou englezesc tocit de atîta scaun de metrou, cravată, servietă din piele. Una dintre slujbele solicitante şi prost plătite, rezervate de obicei imigranţilor. Obosită servietă, dar un detaliu care-i dă prestanţă, pare un bancher scăpătat, condamnat la transportul public. Africanii din Occident practică o anumită formă de frăţie sinceră, indiferent din ce parte a continentului provin. După ce spune că este originar din Congo, dar cu rădăcini angoleze, se oferă să-l ajute pe micul beninois cu un sfat, un telefon mobil, cu orice.
 
Roaming-ul este, evident, un vis frumos pentru un african sărac aterizat la Paris. Congolezul îi oferă graţios telefonul său mobil. Micul negru reuşeşte să vorbescă cu grand frère care-l aşteaptă nerăbdător la spital. Pe geam defilează în viteză cartierele mizere ale nordului oraşului, acolo unde capacele de canalizare stradală zboară de la înălţimea etajului zece către maşinile de poliţie şi tinerii imigranţi doinesc în rapuri diverse nenorocirea de a se fi născut în Franţa. După ce grand frère este contactat, discuţia începe să curgă firesc între noi trei.
 
 Parcă ne ştiam de cînd lumea. Aflu cum se vede criza de la Cotonou. Nu se sperie băştinaşul de acolo prea tare. „Cînd priveşti de jos, furnicile par mai mari“ – rosteşte micul african pe umbra unui surîs înţelept. Apoi facem politică, rememorăm relaţia apropiată dintre Mobutu şi Ceauşescu. Sînt întrebat dacă românii îl regretă pe Cîrmaci. Nu ştiu ce să răspund. Discutăm apoi despre corupţie, dictatori şi nostalgie. Despre memoria scurtă a popoarelor. Eu cobor primul, africanul lucrător la aeroport oferindu-se să-l conducă pe petit frère la spital. Cu zîmbetul pe buze o face, cu bunătate netrucată, ieşită din inimă. Ne despărţim fraţi. Ştiu că nu ne vom mai revedea niciodată, dar am retrăit timp de 40 de minute ceea ce ştiam deja din timpul studenţiei: te simţi mai apropiat sufleteşte de un negru din Cotonou decît de un finlandez din Helsinki. Nu se poate explica şi nici măcar nu am intenţia să o fac.
 
Les petits hotels de charme
 
Doar Parisul deţine secretul acestora. Ascunse, cu grădini interioare abia bănuite, posedînd un ceva greu de definit, un fel de marcă intimă. Nu sînt locuri luxoase, unele dintre ele sînt chiar supraevalutate ca preţ, dar clientul plăteşte pentru a se simţi... ca la Paris. Eliade, Cioran au trăit şi creat în astfel de locuri speciale. Frugalitatea existenţei, sentimentul că sîntem doar pasageri. Pelerini prin Paris, pelerini prin viaţă. Descriere sumară a locurilor. Scările scîrţîie obligatoriu pentru că lemnul este uscat de timp, stors de paşii călătorilor. Cîntă melodia locului. Cabina liftului este strîmtă, incomodă, vopsită în marea majoritate a cazurilor în „culori suferitoare“, verde cazon, albastru jandarm, kaki infanterie. Camerele sînt mobilate sumar, au obligatoriu tapet cu flori, reproduceri ieftine după tablouri celebre şi o masă care parcă cere scrisul, lectura sau, din contră, aşteaptă sticla de vin, bagheta, brînza Roquefort şi salamul uscat de Lyon, pentru o mică agapă intimă între amanţi. Atmosferă convivială la intrare, există un zîmbet bun pentru fiecare client. Atenţie, nu este vorba de un zîmbet automat, parizianul care lucrează în branşă fiind de regulă unul extrem de exigent în materie de relaţii interumane. Un zîmbet pe care trebuie să-l meriţi, zîmbet ce nu se obţine prea uşor. Iar cine a frecventat, de exemplu, un restaurant parizian ştie ce spun. Din fericire, acest gen de hotel nu este frecventat de mitocanii cu bani din Europa de Est sau de aiurea. Se poate respira liber, romantic. Pe măsuţa din holul ornat cu statuete din bronz, sînt aruncate neglijent reviste people de lux, gen Paris-Match. Nu ştiu dacă acest tip de hotel, inclasabil, face parte din marea maşină de turism a capitalei sau sînt, pur şi simplu, forme de rezistenţă în faţa tăvălugului turismului de masă.
 
Le Jardin de Luxembourg, ora 8,00 dimineaţa
 
Jogging. Grădina-muzeu, la această oră la care abia răsare încet soarele, este plină de lăcuste gigantice, alergînd singure sau în grup. Unde-s trei, pofta de fugă sporeşte, aş putea spune. Joggerii lasă în urmă un miros special, amestec de detergent, deodorant şi transpiraţie distilată. Transpiraţie de lux, dacă-mi este permisă această expresie. Doi jandarmi cu chipiu supradimensionat păzesc fără chef clădirea Senatului, aflată în apropiere. Se citeşte pe faţa lor scurgerea greoaie a timpului, aparatele de emisie-recepţie hîrîie fără rost în ceasurile tari ale zilei ce va să înceapă. Grădinarii, îmbrăcaţi complet în verde crud, strîng frunze moarte în saci mari de iută şi le aruncă apoi cu gesturi exacte într-un aparat de compactat deşeuri. Sînt scuipate după cîteva secunde sub forma unor baloturi mari, pătrate, seamănă cu cele de tutun de mestecat. Şcolari tinuţi de mînă de bunici sau bone, tineri liceeni merg grăbit şi preocupat de-a lungul aleilor. Cum este oare să fii licean la Paris şi să străbaţi în fiecare zi Le Jardin de Luxembourg? Trec liceenii, pasul lor apăsat de micile mizerii ale începutului de zi şi de viaţă îi duce pe lîngă terenurile de tenis din Grădină. Într-unul dintre ele, doi domni serioşi şi cu chelie (chelia aduce seriozitatea sau viceversa?), gen înalt funcţionar sau şef de întreprindere, joacă un mic tenis matinal. Il ne faut pas frapper la balle, il faut la débarrasser – spune unul dintre ei. Nu traduc, oricum este imposibil de tradus imaginea şi atitudinea celor doi, în lumina gri a dimineţii. Bazinul din centrul Grădinii, locul central al acesteia, acolo unde Cioran îşi trata insomnia şi ranchiuna împotriva faptului de a se fi născut, este pustiu la această oră imposibilă. Raţele, locatarele cele mai fidele ale zonei, ciugulesc fire de iarbă din brazdele de flori proaspăt plantate. La fel ca nişte vulgare raţe de ţară, în halta CFR Deduleşti gară. În centrul luciului de apă, se găseşte un cub ciudat, space, ceva între veioză de la magazinul Ikea şi operă de la Centrul de artă modernă „Pompidou“, aflat nu prea departe. Un fel de cutie suflată cu pene de plastic. Mă uit cu atenţie şi surpriză: este vorba de fapt de casa raţelor, de cotineaţa acestora. Cele mai postmoderne, branché, alintate raţe din lume, cea mai luxoasă cotineaţă din lume. Un clochard-vagabond, om liber (barbă albă imensă, coadă legată la spate, ca un călugăr ortodox, curat îmbrăcat, în spate cu un sac al marinei americane, toată averea sa la purtător, melc de om) le aruncă alintatelor bucăţi de pîine. Fără succes. Pe una dintre statuile de marmură din apropiere, a fost lipit un afiş roşu-sanguin, pe care stă scris La Gauche (majusculă în original) avance aussi sans toi! Un angajat al Grădinii se chinuie să-l detaşeze de soclul statuii, cu ajutorul unui aparat cu presiune şi abur. Fără prea mare succes, lipiciul de stînga utilizat în zonă este foarte rezistent la orice tentativă de curăţare.
 
Retur. RER B, legătura Gare de Nord – aeroport Ch. de Gaulle
 
Apar ca un fulger, lasă pe banchetele jegoase fluturaşi de hîrtie în trei culori diferite: roşu, galben şi albastru, culorile steagului naţional al ţării din care provin. Galben pentru franceză, albastru pentru engleză, roşu pentru spaniolă. Toate încep cu propoziţia sînt refugiat. Cum călătorii erau rari la ora prînzului, cei doi tineri (cam 20 de ani, fiecare) lasă puţin munca la o parte şi începem o conversaţie cît se poate de plăcută. De fapt, sînt ţigani originari din Arad, trăiesc în Franţa din 1999. Zece ani deja! Cînd vorbesc despre euro, spun „lei“. Aflu că în zilele bune (citeşte în timpul marilor invazii turistice din perioada verii) produc din cartoane şi pînă la „50 de lei pe zi“. Criza nu se simte prea mult pentru ei, pentru că cei ce „miluiesc“ cel mai mult sînt turiştii americani şi japonezi. Trăiesc în Franţa, dar aceasta nu este ţara lor, le este dor de România, unde nu s-ar întoarce însă cu nici un chip. Asta mi-o spune Fane, cel care a găsit pe podeaua vagonului o brăţară de chihlimbar, de care este foarte mîndru. Speră să-i aducă cît mai mult noroc la „muncă“. Trenul ajunge la aeroport, ne despărţim cordial, mi se urează zbor plăcut etc. În timp ce cobor pe peron, cei doi tineri ţigani se transformă în agenţi de informaţie turistică ad-hoc. Paris, go to Paris, strigă ei cu glas alert în direcţia turiştior derutaţi de pe peron. Ultima imagine pe care o conserv pe retină, în timp ce urcam cu scara rulantă: ajută o tînără americancă să-şi urce bagajele în RER, indicînd o adresă cu degetul, pe hartă.