– impresii de activist sindicalist debutant –

Miercuri, 19 mai, ora 11,00, Piaţa Victoriei, Bucureşti. Un miting, pentru unii mai mare, pentru alţii mai mic decît celelalte de pînă acum. Pentru mine, primul. Ce m-a împins la un asemenea pas? Motivele nu sînt multe, dar sînt grave. Ipocrizia preşedintelui Băsescu. Atitudinea mai mult decît mult-prea-umil-servilă a premierului Boc. Marmura şi mult hulitele borduri ale ministrului Videanu. Al „n“-ulea mandat al de neînlocuitului domn Berceanu. Blondeţea ministresei Udrea. Iar pe plan personal salariul, „nesimţit“ într-adevăr, de 350 de lei pe lună, bani în mînă – muzeograf cu peste zece ani vechime, cu diplomă de master şi speranţă umilă către una de doctor în istorie – viitorul băieţelului meu de un an şi jumătate şi boala cruntă pe care soţia mea o va birui pînă la urmă. Iar ca mine au fost mii... zeci de mii...

 

La început a fost CFR-ul

Ca să străbaţi distanţa de vreo 400 de kilometri ce desparte Deva de Bucureşti, ai două soluţii. Fie o iei frumos prin toate gropile de pe oricare dintre DN-urile ce se încumetă să străbată văile Jiului, Oltului sau Prahovei, fie te urci în trenul CFR-ului. Soluţia din urmă pare mai facilă, dar numai la prima vedere. Pentru că în orice fel de tren te-ai urca (mai puţin personale, dar nu cred să mai existe legături directe între puncte atît de îndepărtate), în mai puţin de opt ore jumate, maxim 14, nu răzbeşti, oricît de adînci şi de sincere ţi-ar fi rugăciunile. Asta pe de o parte. Pe de alta, ţi se cam acreşte de tren din momentul în care te-ai urcat în el. Oricît de noi ar fi vagoanele, atmosfera pute de te trăzneşte. Din compartimente – a transpiraţie şi mîncare desfăcută pe ascuns, pe culoar – a urină şi dezinfectanţi. Şi a prostie.

Timp de şapte ore un tip în costum cu dungi şi cravată roşie cu negru vorbeşte la telefon, urlîndu-şi cuvintele. Aduce mai mult a lucrător la bancă, dar se dovedeşte a fi avocat. Sau cel puţin aşa pretinde. Înjură bugetarii care a doua zi îi vor da lui planurile şi întîlnirile peste cap. Explică, posibil unei persoane imaginare, cum nu mai suportă el să lucreze şase zile pe săptămînă pentru doar 1000 de euro pe lună. Că vrea banii ăştia, dar să fie liber şi stăpîn pe timpul lui. Face planuri de excursii în Dubai, la hoteluri de şapte stele. Emite banalităţi pe bandă. Ştie de toate: de ce a intrat Grecia în faliment, ce gîndesc clienţii lui, cum trebuie să fie viaţa asta scurtă, de ce nu sînt drumuri, de ce nu ia Steaua campionatul, de ce nu-l ia nici Dinamo, de ce-s lacomi politicienii. Şi pentru că le ştie, le şi explică pe larg telefonului şi tuturor celor din vagon, care fac imprudenţa să-l asculte.

Un moş ieşit la pensie urcă grăbit în Simeria, cu tot cu verighetă, şi-şi scoate Cancanul şi Libertatea. Pînă aproape de Craiova le sfîrşeşte, chiar dacă zăboveşte, de cel puţin zece ori, pe ultima pagină din Libertatea, ce-i oferă, se pare, delicii nebănuite cu privire la o „vedetă“ ce întreţinuse în patru ani relaţii sexuale cu 1000 de bărbaţi. La un moment dat îi cere unui tînăr din compartiment o revistă de cultură pe care, nedumerit că n-are poze cu femei despuiate, i-o înapoiază în 30 de secunde. La Craiova, un cuplu de vîrsta a doua, ce aduce la prima vedere a domn, respectiv a doamnă, se aşază în compartiment, se fîţîie un sfert de oră frecîndu-se de toţi şi de toate, după care madama se descalţă elegant şi-şi trînteşte picioarele pe bancheta din faţă, fix lîngă nasul unui cetăţean adormit… Iar ca totul să fie cît mai autentic românesc, ai impresia că acceleratul opreşte mai mult în cîmp decît în gările mizerabile, neîngrijite, urîte arhitectonic şi iremediabil supuse dezolării.

Bucureşti, impresii matinale

Odată cu zorii, apar şi suburbiile Bucureştiului. Cenuşii, murdare, pline de gunoaie. Nu e nimic ieşit din comun, sînt doar cadre familiare. În Gara de Nord, surpriză. Articolele isterice din presă şi ştirile de pe la televiziuni îşi spun cuvîntul: un grup de jurnalişti înarmaţi cu microfoane în mîini şi camere pe umeri, cel puţin opt, pîndesc o nouă descălecare a minerilor din acceleratul de Arad, via Petroşani. Cu priviri din ce în ce mai dezamăgite că peronul nu a fost invadat de mutre nebărbierite, buhăite de alcool şi înnegrite de cărbune, jurnaliştii caută cu disperare ceva de care să se agaţe. O ştire, ceva, orice! Cum figurile noastre nu le inspiră respectiva ştire, trecem frumos pe lîngă ei, cu tot cu beţele lungi ale bannerului pe care scrie lămuritor „Sindicatul Personalului Ştiinţific şi Tehnic Auxiliar – MCDR Deva“. Cu rucsacii în spate şi beţele din lemn de brad în mînă, ne-or fi considerat pescari. Mă rog! Îi mai întîlnim o dată bîntuind prin gară, după ce bem o cafea. Privindu-ne într-o oglindă dintr-o budă mizerabilă, ne dăm seama totuşi că feţele noastre nu prea aduc cu ale unor sindicalişti fioroşi, aşa că au şi ei o scuză. Sîntem doar nişte bugetari nebărbieriţi de două zile, iar un afiş decolorat şi stropit din buda deja amintită ne atrage atenţia că aşa vom mai rămîne încă una. „Bărbieritul interzis“ în Gara de Nord! Motivul rămîne pentru mine un mister al Bucureştiului.

Dimineaţa, străzile Capitalei aduc cu ale oricărui alt oraş mai mare din provincie. Clădiri în paragină, blocuri pe lîngă care treci indiferent şi oribilităţi de sticlă, fără nici un fel de consonanţă ambientală cu vreo altă clădire, pe sute de metri de jur-împrejur. Şi maşini puţine. Şi oameni somnoroşi. Din cînd în cînd, recunoaştem membrii aparţinînd aceleiaşi secte ca şi noi: sindicalişti cu bannere încă nedesfăcute, pierzînd vremea pînă la ora cea mare. Încă o cafea, un sandviş, un suc, şi lumea din jur parcă începe să aibă aceeaşi direcţie cu a noastră: Guvernul!

Piaţa Victoriei, febra de la orele prînzului

Ajungem cu o oră înainte de „deschiderea“ oficială, aşă că prindem loc exact în faţa Palatului, undeva în stînga scenei. Primim şi un rînd de şepci albe, cu sigla BNS-ului. Nici n-apucăm bine să desfăşurăm bannerul că spaţiul începe să fie invadat din toate părţile; în scurt timp sîntem înconjuraţi de angajaţii de la Poştă, apoi de cei de la Ambulanţă.

Aceştia din urmă mai au o problemă, în afara celei cu Boc. Dotaţi mult mai bine decît noi – cu fluiere, steaguri, bannere multicolore şi megafoane cu sunetele Salvării – parcă iau foc cînd zăresc SMURD-ul dînd raite prin piaţă. „Huo, concurenţa neloială!“ e cel mai nevinovat dintre sloganuri.


Din cînd în cînd, şefii de la BNS trec prin faţa noastră, organizînd şi îndemnînd mulţimea la strigăte de luptă sindicală. Alături de cuvintele „Hoţi“ şi „Mincinoşi“, cele mai des pomenite nume sînt Băsescu, Boc şi Udrea, în această ordine. De Vlădescu nu pare să fi auzit nimeni. Nu se acceptă obscenităţi, dar ele răsar din cînd în cînd, pe tot felul de afişe trase la copiatoare alb-negru. Strigăm lozincile scandate prin megafoane, în faţa cordonului de jandarmi ce încearcă să pară indiferenţi şi profesionişti. Gesturi mărunte îi cam dau însă de gol: ajută o ziaristă să facă fotografii mulţimii stînd în picioare pe chestiile alea alb-roşii, de plastic, care delimitează zonele şi culoarele; beau pe fugă apă minerală dintr-o sticlă ce trece din mînă în mînă; poştesc doi-trei cîte o ţigară; sau aruncă priviri cu coada ochiului spre bulevardele de unde tot sosesc manifestanţi.

La intervale regulate, pe feţele sindicaliştilor răsar zîmbete: sînt momentele în care, din boxe, se aude peste piaţă refrenul „Boc, Boc, Boc!“. Chiar că-ţi vine să ţopăi şi să cînţi în gura mare. Un biciclist la costum trece de cîteva ori prin faţa mulţimii filmînd cu telefonul. Un elicopter sau poate două filmează din aer. De peste drum, chiar de lîngă gardul Guvernului, cel puţin un angajat al Jandarmeriei imortalizează evenimentul. Iar de camerele televiziunilor, care sînt peste tot, nu mai vorbesc. Nici de fotografi, mai mult sau mai puţin oficiali.

Se spune că au fost vreo 40.000 de oameni. Nu ştiu. Nu i-am reţinut. O ţin minte însă pe o femeie în vîrstă, infiltrată şi ea în rîndurile celor de la Ambulanţă, care a urlat tot timpul, isterică. La un moment dat a răguşit de atîtea blesteme şi injurii. Chiar şi aşa, pînă la final nu s-a lăsat, că avea repertoriul divers şi cîte-o problemă cu aproape toate ministerele. Cred totuşi că pe cei de la Cultură i-a ocolit. La ora 13,00 am părăsit Piaţa Victoriei, ieşit din mulţime şi apucînd-o spre Gara de Nord. Iarăşi nu ne-a oprit nimeni, pentru că toate televiziunile erau ocupate să le ia interviuri celor care urlau cel mai tare şi înjurau cel mai pitoresc. Celor care arătau cel mai jalnic. Celor care practic se aruncau în faţa camerelor pentru a fi imortalizaţi…

Cam asta a fost tot. Nu s-a rezolvat nimic. Dimpotrivă, aud că, nu numai că nu se renunţă la tăierea salariilor şi a pensiilor, dar cresc şi taxele. Ne-am obişnuit. Sindicaliştii strigă, iar Guvernul e oricum prea surd ca să audă, prea incompetent ca să facă ceva şi prea arogant ca să recunoască uneori că a greşit. Părerea mea!

Foto: L. Muntean.