Funcţionara nu era la ghişeu. Deşi conform programului de lucru afişat, ea ar fi trebuit să fie acolo, nu prea îmi păsa. Pînă la urmă, la cît aşteptasem, ce mai contau încă cinci minute, cinci zile, încă o lună? Chiar pe anunţul de program, cineva scrijelise: „Să nu credeţi“, iar acesta era un gînd pe care îl experimentasem, la rîndu-mi, în ultimele luni – să nu crezi ce ţi se spune. Aşa că am mai aşteptat puţin.

Stăteam în faţa ghişeului Eliberări Documente al Biroului de Imigrări, într-o zi de vară infernal de toridă şi, poate pentru prima dată în nenumăratele vizite pe care le făcusem pînă acolo, nu mai era nimeni înaintea mea la coadă. Acesta era probabil singurul lucru care mai salva situaţia. Singurul om din încăpere, în afară de mine, stătea pe o bancă la aproximativ cinci metri distanţă, iar eu nu-mi dădeam seama dacă stătea la coadă sau, pur şi simplu, se odihnea. Nu aveam cum să aflu pînă ce ghişeul s-ar fi redeschis, iar omul fie ar fi rămas pe scaun, fie s-ar fi ridicat în picioare şi s-ar fi postat în faţa mea (cozile au un principiu de funcţionare foarte bizar în această ţară).

Bucureştiul nu este un loc prea prietenos vara, iar dată fiind căldura insuportabilă a acelei zile, nu prea pot să-mi imaginez un loc mai puţin primitor decît departamentul de imigrări. Dar – v-aţi putea întreba – de ce eram eu acolo, şi nu la o răcoritoare în Herăstrău sau, şi mai bine, în Vama Veche? Ei bine, cu cîteva luni în urmă, depusesem documentele pentru a obţine o viză pe un an, de care aveam nevoie ca să-mi pot continua şederea în România (poate nu credeţi, dar cetăţenilor americani nu li se permite să stea pe teritoriu românesc decît 90 de zile, iar şederea nu poate fi prelungită automat). Cînd m-am îmbarcat pentru întîia oară în această „odisee“ a vizei, ce ştiam eu despre cît de dificilă urma să fie călătoria şi despre implacabilitatea obstacolelor ce aveau să mi se aştearnă în cale? Totuşi, ar fi trebuit să mă aştept la greutăţi. Intrasem – nu-i aşa? – în lumea birocraţiei care nu înlesneşte situaţia nici în cele mai banale circumstanţe. Fiind primul voluntar sponsorizat pentru viză din istoria acestei instituţii guvernamentale, cazul meu era atît o noutate, cît şi ceva de-a dreptul unic. Nu exista un precedent care să accelereze procesul, iar funcţionarii din sistem, entuziaşti numai în a-ţi rîde în nas, nu făceau decît să pună şi mai multe piedici.

Să începem cu începutul.

În jurul lunii mai a anului 2012, am căzut de acord cu Arhiva Naţională de Film să devin voluntar la Cinemateca Română. În schimbul timpului investit şi al serviciilor creative pe care le prestam, Arhiva avea să-mi sponsorizeze viza (teoretic, nu trebuia decît să pună cîteva ştampile şi semnături pe nişte acte). Aventura mea a început cu site-ul Ministerului Administraţiei şi Internelor, unde am aflat următoarele – pare-se simple – informaţii despre documentele necesare întru obţinerea dreptului de şedere extinsă în România:

Cerere: un formular de aplicare completat.

Documentul de trecere a frontierei (original şi copie): un paşaport valid.

Actul constitutiv al organizaţiei (original şi copie): documentul de încorporare a organizaţiei care sponsorizează voluntarul.

Contractul de voluntariat: acordul scris între mine şi organizaţie.

Dovada salariului mediu net pe economie: dovada că pot să mă susţin financiar.

Dovada deţinerii legale a spaţiului de locuit: copie a contractului de închiriere.

Asigurarea socială de sănătate: dovada contribuţiei la CAS.

Adeverinţa medicală: raportul doctorului cum că sînt sănătos.

Taxe consulare.

Aparent, aceste cerinţe par logice, de înţeles şi chiar necesare. Adeverinţa medicală i-ar împiedica pe leproşi să obţină autorizaţia de rezident şi, cum nu ne dorim străini dormind pe stradă (străzile sînt deja pline!), un contract de închiriere ar dovedi faptul că persoana care solicită viza locuieşte într-un apartament, ca oricare alt cetăţean cu frica legii. Mai mult, un contract de voluntariat ar indica faptul că respectivul îşi foloseşte timpul în mod productiv. Acestea sînt standarde esenţiale, care trebuie îndeplinite pentru a i se permite oricărui străin să locuiască în orice ţară, iar eu sînt complet de acord cu ele. Totuşi, pe măsură ce săptămînile treceau şi eu tot încercam să împlinesc mofturile insaţiabile ale birocraţiei române, din ce în ce mai mult mi se părea că sînt personajul unei farse sau că locuiesc, efectiv, într-o ţară de nebuni.

Înainte de a intra în chestiunile mai sensibile ale cazului meu, permiteţi-mi să vă fac portretul-robot al birocraţiei din România, cu siguranţă cunoscut de către orice locuitor al acestui tărîm straniu. Cînd intri într-un birou şi identifici ghişeul la care trebuie să aştepţi, vei vedea două cozi: una pentru oamenii de rînd şi cealaltă pentru cei care cred că situaţia lor este deosebită într-atît încît să le justifice formarea unei cozi paralele, mai cu moţ faţă de cealaltă. Poate că nu vor „decît să întrebe ceva“ sau poate doar „trebuie să lase un document rapid“, în fine, cert este că nu au chef să aştepte. Uneori, cele două cozi se întrepătrund, semănînd mai degrabă cu o turmă de oi, decît cu o înlănţuire ordonată de furnici, precum se întîmplă în alte ţări. Apoi, odată ce ţi-ai dat seama în ce coadă să te înscrii, oamenii oricum cam au obiceiul de a se băga în faţă. Nu există politeţuri, iar instinctul este endemic (într-o situaţie cu adevărat excepţională, am privit un om trecînd de 15 persoane, apropiindu-se de fereastră, aruncînd un document şi plecînd).

Odată ce, în sfîrşit, ajungi la fereastra ghişeului, birocraţii au mînă liberă să îţi solicite orice document, amînînd rezultatul la infinit. Absurditatea este la ea acasă, din moment ce nimeni nu se face responsabil de nimic. Solicitările funcţionarilor nu sînt redactate în scris şi, în general, nu prea se ţine nici o evidenţă (de pildă, nu există evidenţa scrisă a numărului de dăţi în care aplicaţia mea pentru viză a fost respinsă). Ca să facem lucrurile şi mai complicate, solicitările variază de la un funcţionar la altul şi, desigur, de la o zi la alta. Dacă te prezinţi la patru ghişee diferite, cu aceeaşi întrebare, vei obţine, fără urmă de îndoială, patru răspunsuri diferite. Apoi, chiar dacă te supui cerinţelor, întorcîndu-te la ghişeul aceluiaşi funcţionăraş care îţi promisese că nimic altceva nu mai este necesar, e foarte posibil să ţi se mai solicite încă un act uitat de timp. Contractul meu în calitate de voluntar a trebuit rescris de nenumărate ori, din raţiuni strigătoare la cer, precum „acest cuvînt ar trebui să apară înaintea celuilalt“ sau „nu arată suficient de oficial“. Chiar şi după ce mi s-a acceptat cererea, chiar şi după ce a fost considerată conformă cu codul bunelor maniere birocratice, chiar şi atunci, mi-au solicitat o „adresă oficială“ din partea sponsorului instituţiei. Nicăieri, pe nici un site nu scria despre aşa ceva, iar eu nu auzisem despre un asemenea lucru de la nici unul dintre „fraţii“ mei de imigrare. Iată că unele condiţii fuseseră inventate numai pentru mine!

Pe lîngă volatilitatea regulilor, unul dintre atributele birocraţilor este că nu poartă ecusoane cu nume. Este ceva extrem de obişnuit în America, unde toţi angajaţii, fie ei poştaşi, gunoieri sau lucrătorul de la cafeneaua din colţ, sînt obligaţi să îşi afişeze numele în timpul programului de lucru. Nu şi în România! Aici, identitatea tartorului nu va fi dezvăluită! Pentru un sistem învăluit în mister, să ceri aşa ceva ar fi lipsă de pudoare. Le place ambiguitatea. Le place să ştie mai mult despre tine decît cunoşti tu despre ei. La un moment dat, cînd un funcţionăraş se comporta deosebit de abuziv, am cerut să îmi spună cum se numeşte. Desigur, a refuzat, aşa că pentru mine a rămas „Ghişeul 7“, pentru eternitate. Cît de lipsiţi de putere sîntem şi cum singura noastră apărare este umorul!

Din păcate, nici superiorii nu sînt mai simpatici. S-ar putea crede că un grad mai ridicat ar presupune un spor de profesionalism, dar iată, cea mai crîncenă întîlnire pentru mine a fost cu un supervizor al Biroului de Imigrări din strada Eforie, pe care am avut onoarea de a-l întîlni după ce mi se refuzase de două sau trei ori cererea pentru viză. Era turbat de mînie, din motive obscure mie (parcă el ar fi fost cel care ar fi aşteptat la coadă mai bine de o oră) şi tot el lătra: „De ce te afli în România? Ce cauţi aici? De ce să vii în România ca voluntar?“ Apropo, acelaşi individ a răstit aceleaşi întrebări şi colegului de la Cinematecă: „La ce vă trebuie un american? Ce, nu puteţi să găsiţi un voluntar român?“ Acea întîlnire s-a încheiat cu ameninţarea că respectivul coleg ar trebui să „aibă grijă“. Dacă doriţi o explicaţie pentru această atitudine ostilă, contactaţi, vă rog, Biroul de Imigrări la telefonul 021/303.70.80.

Înapoi, aşadar, la acele sîcîitoare documente de care aveam nevoie. Mai întîi, contractul de închiriere al apartamentului. Precum mulţi locuitori ai Bucureştiului, nu aveam un acord scris cu proprietarul (puţini au contracte înregistrate la Camera de Comerţ, deoarece proprietarii nu agreează plata taxelor!). Astfel, proprietarul apartamentului în care stăteam a depus toate actele trebuincioase, oferindu-mi un contract ştampilat, semnat şi parafat. Actul constitutiv s-a dovedit a fi o altă mare durere de cap. Arhiva Naţională de Film nu era înregistrată drept un ONG obişnuit, aşa că nu existau acte care să se plieze procedurilor curente. Nu aveam decît o copie a hotărîrii semnate de prim-ministrul care a creat această entitate. Din motive necunoscute, aceasta nu era suficient pentru Biroul de Imigrări. Sînt atît de limitaţi, încît un document cu numele Traian Băsescu şi Călin Popescu-Tăriceanu, dar fără o ştampilă care să le pară familiară, este inacceptabil (în final, însă, documentul a fost considerat, totuşi, suficient).

După punerea la punct a contractului de voluntariat, al doilea coşmar a fost contribuţia la asigurarea socială. Desigur, înainte de a putea contribui efectiv, îmi trebuiau două acte. În primul rînd, era necesar un document de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, atestînd că nu am deţinut afaceri pe teritoriu românesc, în ultimii cinci ani. Între mine şi acest document nu stăteau decît un drum la un birou obscur şi cîteva zile de aşteptare. Apoi, a fost nevoie de o declaraţie notarială cum că nu am avut o identitate română, în ultimii cinci ani. (De ce a trebuit o asemenea declaraţie mă depăşeşte în continuare... Adică, Guvernul nu ar şti dacă aş fi avut un act de identitate românesc?) În cele din urmă, obţinînd cele două acte, am luat tramvaiul 5 spre Colentina, unde este situată Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti. După o oră de aşteptare, am aflat că declaraţia pe care o deţineam nu era cea solicitată, aşa că m-am întors la notar pentru a întocmi declaraţia corespunzătoare. Şi aşa am mai pierdut o zi.

(Nu pot trece mai departe fără să povestesc un incident de la Casa de Asigurări, incident ce a avut loc cu mult după ce toate aventurile primei vize au fost încheiate şi îmi începusem periplul prin obţinerea celei de-a doua vize de şedere. Motivele, din nou, îmi scapă, însă o angajată a statului susţinea sus şi tare că lucrurile aveau să fie complet altfel, de această dată. Ar fi trebuit, chipurile, să merg la un alt birou, a cărui adresă duduia nu o cunoştea, să plătesc sute de lei acolo, să primesc nişte documente, să mai fac cîteva declaraţii notariale şi apoi să mă întorc la ea pentru a achita anumite taxe suplimentare. Ceva dădea cu virgulă. Instinctul îmi spunea că trebuie să existe o cale mai uşoară, pe care doamna respectivă nu mi-o divulga, aşa că am făcut-o să-şi dea arama pe faţă. „Nu“, i-am zis, „n-o să fac aşa ceva.“ „Cum?“ „Dacă este absolut necesar să fac tot ce mi-aţi spus pînă acum, nu mai solicit nici o viză şi plec, pur şi simplu, din ţară.“ În cinci minute, duduia îmi punea la dispoziţie toate documentele de care aveam nevoie.)

Dosarul pentru viză era aproape complet! Nu îmi mai rămăsese decît să achit taxele consulare, ceea ce s-a dovedit a fi cea mai simplă sarcină dintre toate muncile herculeene pe care le îndurasem. În mod ironic, cînd m-am prezentat la Biroul de Imigrări cu toate actele puse în ordine, de această dată, funcţionarul de serviciu m-a întrebat de ce se află şi extrasul bancar printre hîrtii. I-am explicat că acesta dovedea faptul că mă pot întreţine, în conformitate cu cerinţele obţinerii vizei. Mi-a răspuns că nu este necesar şi mi l-a aruncat înapoi. Aceasta este esenţa nebuniei birocratice româneşti, actele „necesare“ nu sînt necesare, dar orice altceva suplimentar poate fi solicitat la discreţie.

Într-o dimineaţă, după ce mi se acceptase cererea vizei (a se înţelege „sigur, o să vă analizăm dosarul, dar nu garantăm nimic“), cineva îmi bate la uşă. Nu aşteptam pe nimeni, aşa că am deschis cu oarecare precauţie şi am văzut doi domni îmbrăcaţi elegant. Mi-au prezentat legitimaţiile guvernamentale, moment în care nu puteam să gîndesc decît că viza îmi fusese respinsă, iar respectivii veniseră pentru a mă escorta afară din ţară. S-a dovedit însă că scopul acestei inopinate vizite era inspectarea faptului că, într-adevăr, ocupam reşedinţa pe care o declarasem la dosar. În lift, în drum spre apartamentul administratorului, am conversat puţin despre diferenţele dintre personalul guvernamental român şi cel american. Ofiţerii au observat faptul că nici unul dintre ei nu purta armă, clipă în care m-am întors spre unul dintre ei, arătînd către bicepsul său masiv şi spunînd: „Nu cred că mai aveţi nevoie de o altă armă.“  

La puţin timp după acest eveniment, am primit şi scrisoarea de la comisarul şef al Poliţiei. Scrisoarea promitea un răspuns da sau nu la cererea mea, în termen de 15 zile. Două săptămîni mai tîrziu, m-am întors la Biroul de Imigrări, unde nimeni nu ştia nimic despre rezultat. „Reveniţi săptămîna viitoare.“ O săptămînă mai încolo, mi s-a spus din nou „reveniţi săptămîna viitoare“. Pe măsură ce vremea trecea, deveniseră şi mai neclari, spunîndu-mi doar „reveniţi mai tîrziu“, suspans nesolicitat, care îmi provoca un grav disconfort. Prietenii începuseră să-mi spună că suspectează faptul că ceva mai presus de documente îi lipsea cererii mele. Sugerau că poate ar fi trebuit să „cotizez“ cu ceva. Ca simple anecdote, auzisem poveşti cu şpagă, dar nu întîlnisem încă situaţii în care să mi se ceară aşa ceva. Pînă în ziua de azi, nu îmi pot da seama ce a întîrziat viza atît de mult, dar în ceea ce priveşte tranzacţiile ilicite, măcar pot spune că totul s-a derulat corect şi conform legii.

Ei bine, revenind la momentul în care stăteam la ghişeul Eliberări Documente, după săptămîni de alergătură, aşteptînd ca funcţionarul să se întoarcă la fereastră, mi-am amintit de filmul Casablanca. Cuprindea tot ceea ce eu consider a fi esenţial în viaţă: iubire, aventură şi un loc exotic. După ani în care idealizasem acel film, iată că mă regăseam în aceeaşi situaţie disperată precum cea a personajelor, solicitînd o viză. Acum, eu eram cel care se plîngea de „aşteptare, aşteptare, aşteptare“, într-un loc unde „viaţa nu valorează prea mult“. Soarta îmi oferise rolul principal în filmul meu preferat, iar o parte din mine îşi dorea să poată refuza ingratul rol.

Funcţionăraşul s-a întors, într-un final glorios, la ghişeu şi, după cum mă şi aşteptam, omul de pe bancă s-a ridicat şi s-a postat în faţa mea. Cînd şi-a terminat treaba, m-am apropiat şi eu, întrebînd de viză. După ce a căutat printre toate dosarele numelor cu F, funcţionarul a găsit o bucată subţire de plastic ce conţinea numele meu şi care nu fusese de găsit cu ocazia celorlalte vizite pe care le făcusem. Mi-a pus actul sub nas, am semnat chitanţa şi am plecat. O clipă, stînd pe coridor, m-am simţit triumfător, dar apoi mi-am dat seama că, în mai puţin de un an, bucăţica de plastic avea să expire, iar capcana birocratică avea să mă prindă din nou. Mi-a pierit orice zîmbet şi m-am îndreptat ţintă către infernala căldură de vară românească.  

Mulţumiri lui Mihai Fulger de la Arhiva Naţională de Film şi Crinei Petre de la Alpha Language Center, pentru înţelegerea şi susţinerea constante şi ferme de care au dat dovadă.

Jack Feinberg este un scriitor american care îşi împarte timpul între New York şi Bucureşti. Adresa blogul său este acestaestenewyork.wordpress.com

traducere de Marilena Angela CHIRCULETE 

Foto: L. Muntean