Imediat după anunÈ›area premiilor, a-nceput să mi sune telefonul ceva de speriat. IniÈ›ial am înÈ›eles: eram întrebat eu ce cred despre premiul lui [Cristian Mungiu tocmai luase Palm d’Or pentru 432 – n.red.]. Asta intră în job description. Am zis – deci – cui voia să audă că este „un moment istoric blablabla“, dar că dincolo de euforia acestui moment – cel mai important premiu la cel mai important festival de film din lume trebuie să fie un wake-up call (asta am zis-o chiar aÈ™a, pe englezeÈ™te, că era pentru BBC World Service) pentru „decidenÈ›ii“ din cultură, care trebuie să realizeze – odată pentru totdeauna, È™i mai bine mai tîrziu decît niciodată – că Filmul Românesc face Brand de Å¢ară, È™i ca atare trebuie considerat domeniu prioritar, È™i că este aberant ca CNC-ul sau mai È™tiu eu ce „for“ să se laude cu niÈ™te filme (Moartea domnului Lăzărescu, A fost sau n-a fost, 432…) făcute în regim de gherilă!! OK, chestia cu „brandul de È›ară“ sună a limbă de lemn, dar chiar e pe bune: nu-mi dau seama ce ar putea „bate“ Palme d’Or-ul ca „imagine a României“, poate doar Nobelul pentru literatură – ca sîntem un popor logocentric…
Apoi – mai ales după intervenÈ›ia în direct de la Realitatea TV – am început să primesc telefoane în care eram rugat, cu cerul È™i pămîntul, să pun o vorbă bună pe lîngă Mungiu să accepte interviuri – cu ziare, radiouri È™.a.m.d. M-am convins că devenisem mai mult decît o secretară (idem): devenisem mesageria telefonică a lui Cristian Mungiu, regizor român premiat la Cannes cu Palme d’Or! Or, cu Mungiu abia m-am intersectat – eu plecînd de la directul respectiv, el venind –, pasîndu-i mobilul meu ca să stabilească un interviu.
A doua zi de dimineață, mobilul a sunat încontinuu… „De ce nu l-ai închis?“, m-au întrebat prietenii de la Paris – oameni cu simÈ› practic È™i mai mult umor. Pentru că promisesem să intru în cîteva „directuri“, mai intram È™i în tuneluri, aÈ™a că a fost un coÈ™mar.
Și totuÈ™i – cum naiba să mă plîng?! Am multe păcate, dar măcar ipocrit nu sînt: cu ce gură plină i am explicat vecinei de TGV, pe care-am asasinat o cu telefoanele È™i pe care am rugat-o să schimbăm locurile, ca să fiu „la culoar“, că „Nous avons la Palme, desolé!“…? Cu ce mîndrie patriotică (nu sînt moldovean, da’ oriÈ™icît!) am văzut poza cu Mungiu, „anturat“ de Jane Fonda, Charlotte Rampling È™i Alain Delon…? Sau aia din Libération, mare, pe prima pagină, cu titlul „Le genie des Carpathes“…? OK, sînt de acord, asta sună ca dracu’ È™i nu-i va aduce lui Mungiu mulÈ›i friends… Dar măcar rimează cu „Epoca de aur“, în care se petrece filmul său. Nu a sunat de la Realitatea, să-l felicite, însuÈ™i meÈ™terul „Epocii de aur“ – maestrul Nicolaescu în persoană?!
Nu e vis, e realitate. Eu atît am avut să spun, acuma ies din emisie. Și închid telefonul, pa!
Cannes, 29 mai
apărut în Dilema veche, nr. 173, 1 iunie 2007
Foto: Adevarul.ro
