Lansarea pe 30 mai a Centrului de Artă Comunitară Vîrsta 4, un program desfăşurat de tangaProject împreună cu rezidenţii Căminului de persoane vîrstnice „Amalia şi Şef Rabin dr. Moses Rosen“ din Bucureşti, a transformat sala de mese a căminului în sală de festivităţi. Atmosferă dată nu neapărat de aranjamentul încăperii – scaune aşezate ca la o serbare şcolară, ferestre învăluite în lumină de bec gălbuie, nostalgică, ecranul pîlpîind nerăbdător din retroproiectorul în aşteptare –, ci de evidenta şi absolut molipsitoarea bucurie a celor prezenţi. Spectatorii întîrziaţi pătrund într-un freamăt de voci ce suprapune o multitudine de poveşti, punctate sistematic de blitzuri clipind întru imortalizarea momentului.
Rumoarea din sală se linişteşte cînd pe ecran încep să se deruleze imagini familiare pentru rezidenţii căminului şi membrii centrului, care alcătuiesc majoritatea publicului. Unii critică secvenţe cu voce tare sau exclamă entuziast „Ăsta sînt eu!“ atunci cînd îşi zăresc numele pe genericul de început. Alţii aplaudă după cîte o scenă emoţionantă, acoperind sunetul următoarelor cîteva secunde. Toţi stau însă cu privirea aţintită asupra imaginilor proiectate. Filmul, intitulat Trebuie să clădim un orizont, documentează activităţile desfăşurate timp de doi ani în Căminul „dr. Moses Rosen“ de către tinerii voluntari Paul Dunca, Alice Monica Marinescu, Mihaela Michailov, Katia Pascariu şi David Schwartz. În cele 57 de minute ale peliculei, membrii proiectului îşi arată contribuţia pe care au avut-o la cîteva dintre iniţiativele ce au pus bazele Centrului de Artă Comunitară Vîrsta 4: un atelier de poveşti personale, unul de colaje, spectacole cu public, o petrecere în care bătrînii dansează pe şlagăre ale muzicii populare şi un concert susţinut de trupa românească Mes Quins. Toate dezvăluie, cu fineţe şi umor, faţete ale personalităţii „actorilor“ şi ale interacţiunilor creative dintre ei.
Importanţa profundă a activităţii centrului constă în păstrarea unor poveşti ce altfel s-ar pierde fără urmă, lucru reuşit prin implicarea naratorilor în activităţi care să îi bucure. Pentru asta stă mărturie o avalanşă de zîmbete. Ale lor – de pe ecran, de pe scaunele de lîngă tine; şi ale tale – la vedere sau nu. Într-o scenă din atelierul „Ce-am văzut / ce-am auzit săptămîna asta“, David Schwartz lansează afirmaţia „un premier a declarat că femeile sînt vinovate pentru că sînt vinovate“. Doamna Iudith Ardeleanu intră în joc, zîmbind şăgalnic: „Săptămîna asta am citit undeva că femeile sînt a opta minune a lumii“. Aceeaşi Iudith Ardeleanu dansează sprinten alături de doamna Medi Wechsler Dinu la petrecerea de după spectacolul Vîrsta obiectelor – două femei mititele, cu părul alb se leagănă şi se învîrt graţios, în timp ce toţi ceilalţi privesc spectacolul din scaunele de pe margine.
Poate că s-a datorat ultimelor imagini ale filmului, consumate pe acorduri de muzică populară (totul s-a terminat c-un sănătos „hop-şi-aşa“) sau luminilor reaprinse ce permiteau asocierea persoanelor din film cu cele din sală. Dar am avut senzaţia că lansarea Centrului de Artă Comunitară Vîrsta 4 a fost o mică reuşită. Reuşită fiindcă a demonstrat că greşesc aceia care privesc „vîrsta a patra“, vîrsta „internării în cămin“ (David Schwartz), drept una care nu mai are multe de oferit. Şi „mică“ pentru că încă mai rămîn multe de făcut pentru a schimba „percepţia fragilă şi lacunară asupra bătrîneţii în România“, aşa cum spune Mihaela Michailov. Printre altele, înfiinţarea unei biblioteci în care să se arhiveze materialele şi arta comună adunate pînă în prezent, permanentizarea proiectului la Căminul „Moses Rosen“ şi repetarea acestuia în alte cămine din ţară.
