Trebuie să recunosc că am venit recent la Bucureşti la un showcase organizat de Centrul Naţional al Dansului, intitulat Bucharest Dance Meetings 2013, atrasă mai ales de cele cîteva întîlniri de teatru promise în inima acestui festin coregrafic.
Frontierele dintre teatru şi dans contemporan au devenit însă din ce în ce mai fluide şi traversările se fac în cele două sensuri şi, după Mary Wigman, Pina Bausch, Josef Nadj, Maguy Marin şi mulţi alţii, vedem altfel un corp pe scenă. Ştim, aşadar, că dansul contemporan nu are nimic de-a face cu dansul lebedelor albe sau negre, pe poante şi în tutuuri vaporoase (informaţie care nu e cunoscută, de pildă, de Ministerul Culturii, pentru care Centrul Naţional al Dansului din Bucureşti ar fi un subdomeniu al Teatrului de Operă şi Balet, alături de Operetă, de exemplu.) Amestecul acesta administrativ, de genuri, prefigurat într-o decizie în pregătire a Guvernului, ar fi comic dacă nu ar implica la bază o totală ignoranţă a noilor tendinţe din arta contemporană. Şi poate, mai grav, o tendinţă inconştientă, dar irepresibilă de a distruge ceva ce funcţionează, ca în dislocarea recentă a ICR-ului. Dar, cum ne avertiza Mihai Mihalcea, alias Farid Fairuz, în spectacolul său monolog Realia, Imperiul Otoman nu a dispărut cu totul... aici, la porţile Orientului, dacă ar fi să amintim iarăşi citatul matein al Crailor de altădată. E greu, însă, de la o vreme, să iei totul à la légère. În prima seară am călătorit între Bucureşti şi Beirut cu spectacolul lui Mihai Mihalcea, Realia, în noul sediu al CNDB-ul, obţinut după luni de peregrinări şi rezistenţă eroică în sediul de la subRahova. Fusesem deja aici, nu departe de RFG (vezi triunghiul Rahova, Ferentari, Giurgiului), în marginea Festivalului Naţional de Teatru de anul trecut şi descoperisem lumea aceasta dublă pe care Mihalcea/Fairuz o poartă în el – Realia, adică o lume unde oniricul poate fi tot atît de adevărat ca realitatea cea mai concretă de la care porneşte. Şi dacă tot sîntem la porţile Orientului, hai să împingem porţile mai departe şi să ne gîndim la trilogia japonezului Haruki Murakami – 1Q84, unde real şi fantastic se amestecă cu un rafinament derutant. Gustul acesta pentru fantasc împins pînă la grotesc e partea de Orient pe care o purtăm în noi. Mihai Mihalcea şi-a construit, deci, un personaj fantezist, un dublu, libanezul Farid Fairuz, costumat cu un soi de furou auriu, cu perucă şi barbă neagră, volubil şi imprevizibil, şi care îi lasă locul, din cînd în cînd, românului din el, nu mai puţin fantasc. Farid ne prezintă chiar, printre alte peregrinări între posibil şi virtual, între Margareta Pîslaru şi Ceaikovski, cîteva răţuşte de celuloid, puse în şir, în lipsă de lebede graţioase şi al lor mitic lac; ne despărţim, aşadar, rîzînd, de trecut, cum spunea Marx, sau de baletul clasic, nu fără o concluzie ce depăşeşte orice „băşcălie“ ieftină. Pentru că pentru Farid/Mihalcea, arta înseamnă suferinţă, asistăm, într-o proiecţe video, la pedepsirea unei tinere balerine, bătută cu cruzime peste fesele ce se înroşesc pînă la sînge... aşa intră meseria în piele. Cît despre teatrul din această selecţie, el a fost mai degrabă un teatru de text, legat de teatrul-document, angajat politic. Mihaela Michailov (dramaturg) şi Radu Apostol (regie) au prezentat, la Teatrul Foarte Mic, Familia Offline.
Dacă alte spectacole de Mihaela Michailov cu David Schwartz regizor – Capetele înfirbîntate şi Sub pămînt – erau realizate după o tehnică specială, a investigaţiilor şi a interviurilor cu personaje reale, de astă dată este vorba de un proiect educaţional, un teatru despre copii – şi anume drama copiilor de „căpşunari“, lăsaţi de capul lor în ţară sau în grija bunicilor –, jucat cu copii. Apostol a creat odinioară un spectacol impresionant de adevăr şi emoţie – Acasă, despre şi cu copiii străzii. De această dată, „actorii“ sînt tot neprofesionişti, dar sînt copii care nu au nici o legătură cu drama copiilor fără părinţi. Pariul – riscant – a funcţionat însă, spectacolul este extrem de viu, de convingător. Am descoperit, apoi, un spaţiu nou, destinat mai degrabă expoziţiilor – Platforma Muzeului de Artă Contemporană. David Schwartz şi Alice Monica Marinescu sînt autorii unui text-document – Nu ne-am născut la locul potrivit. Sînt cinci mărturii a cinci personaje reale, scrise în urma unor interviuri cu refugiaţi la graniţele Uniunii Europene, eşuaţi în România, personaje „invizibile“ în societatea românească. Sînt noii paria ai lumii globalizării: o basarabeancă evreică, care a apucat războiul din 1941, un apatrid palestinian, o femeie din Serbia, alta din Irak şi un adolescent afgan, care ajunge în România într-un container. Metoda de lucru e cea utilizată pentru minerii din Valea Jiului în Sub pămînt, eroii din viaţă vor veni să se vadă pe scenă şi vor urma discuţii cu publicul. Nu am asistat, însă, decît la o repetiţie avansată, dar textul e deja „în picioare“ şi personajele sînt vii. Tot la o repetiţie, dar în preajma premierei, am asistat la Sala Atelier a Teatrului Odeon. Gianina Cărbunariu pregătea Tipografic majuscul, un scenariu inspirat după documente din Arhivele Securităţii, dublate de interviuri cu personajele reale, mereu active. Nu este vorba de un disident celebru, ca în cazul spectacolului precedent, Xmm din Y km, în speţă – Dorin Tudoran. Ci de un tînăr oarecare, victimă a persecuţiilor Securităţii şi cazul său e cu atît mai caracteristic pentru teroarea cotidiană a acelor ani. Spectacolul e construit pe o dinamică extrem de precisă, imagini video, mişcare, coloană sonoră, dar încă la stadiul de work in progress; sînt sigură că premiera mă va face să-l descopăr cu o intensitate sporită. Dar este important că Gianina Cărbunariu persistă pe calea restituirii unui trecut, citit cu acuitatea privirii de astăzi, pentru generaţiile de astăzi. Un moment agreabil, într-un cu totul alt registru, a fost şi seara petrecută la Green Hours, cu un spectacol după un text de Peca Ştefan – Green Hours III, în regia Andreei Vălean. Un spectacol în acelaşi timp omagiu, adus fondatorului acestui spaţiu-pionier al teatrului underground în România, Voicu Rădescu, spaţiu care păstrează şi astăzi acelaşi parfum de libertate dezinvoltă şi provocatoare.
Un spectacol de café théâtre de calitate, jucat într-o perfectă complicitate cu un public connaisseur. Textul cuprinde multe aluzii la aventurile nefericite ale Green-ului din iarna trecută, sau unele trimiteri la personaje publice uşor de recunoscut (compoziţia Nicoletei Lefter în Nadia Comănici, maltratată de junele Nicu C., dar mereu graţioasă – e absolut irezistibilă!) În ultima seară, am revenit la dans, cu Zic Zac, creat de Andreea Gavriliu (coregrafie), „rezemată“ de Ştefan Lupu. Spectacol al unei generaţii – cum o afirmă tinerii săi autori (spectacol de masterat de coregrafie, premiat la Gala absolvenţilor 2013) – de o energie debordantă, plină de umor şi imaginaţie... După imaginea acestei săptămîni de spectacole, aflate la stadii diferite de realizare, dar care ofereau tocmai prin acest caracter încă nedefinit, sau imperfect, imaginea unor căutări în plină efervescenţă, printre tatonări şi certitudini... Este, sperăm, prima pagină a unor serii de întîlniri ce vor urma, şi la care cei ce le-au gîndit şi s-au zbătut să le dea viaţă nu trebuie să renunţe. Şi, cunoscînd energia şi pasiunea de care e capabilă Iulia Popovici, căreia i se datorează această iniţiativă, nu mă îndoiesc că vor continua... chiar aici, la porţile Orientului...
Mirella Patureau este critic de teatru şi traducătoare, cercetătoare la Atelier de recherche sur l’intermédialité et les arts du spectacle, CNRS, Paris.
