Intro: „High technology. Functional basic company. Regular best fashion.“ Cam aşa stă scris pe bluza verde pe care a văzut-o doamna T. atunci pe mine, şi i s-a părut „sexy“. „Ia-mi şi mie una, fix la fel!“ mi-a ordonat tăiat, pe sub ochelari negri de soare. (Dacă i-ar fi avut, aşa ar fi fost. Nu-i avea, atunci, dar le ţineau locul altceva.) A întins şi arătătorul, gheară, cu inele cu tot. Am început s-o caut prin Bucureştiul lui... 2005 (?), fiindcă unde o cumpărasem pe a mea nu mai aveau la fel. Nu am găsit-o în altă parte, aşa că am revenit. Am luat una maro, aceeaşi marcă. I-a plăcut: „E fix la fel!“ A purtat-o la ore, la imperiale şedinţe, ori cînd spăla vase în cel mai frumos loc de pe lume – în bucătărie. Tot timpul neapărat cu un lanţ peste şi cu un anume surîs, indescifrabil. De altfel, se vede şi într-o fotografie la care mă uit acum, pe care n-am s-o public vreodată, nici măcar aici.

Han e Coreea. În limba coreeană, ţării i se spune Hankuk, ţara han-ului. (Coreea e o anglicizare de la numele unei forme statale medievale din peninsulă – Goryo.) Limbii: hankuk-o (o înseamnă, în limba coreeană, „limbă, grai“ – voi reveni la aceasta în partea a III-a a miniseriei han-Insha’Allah!). Fluviul care desparte Seulul în două se cheamă Han. Universitatea unde am lucrat cei şase ani se cheamă Hankuk. E un nume de familie des întîlnit (celelalte sînt Lee, Kim, Park, Baek – pronunţate gramatical: Yi, Ghim, Pak, P/Beg). Nu, nu tot e Han în Coreea, dar han e Coreea. Cînd nu e, e jeong sau, ca acum, în Coreea de Nord cea înnegrită cu culori, e juché. Să lăsăm deocamdată aceste cuvinte să fie bizarerii lingvistice, orientalisme, aşa cum ne este domolit de istorie simţul, ca să scoatem mai bine cuţitul scurt, de tăiat scrisori, al han-ului.

E un cuvînt-mantră, identitar. Este, fireşte, greu traductibil (revin). Un amestec – chiasmatic, ar fi zis blajinul, Moşul Crăciun Derrida – de nostalgie şi durere, tînjire, langoare înăbuşită, inexprimat/inexprimabilă, dorinţă feroce de răzbunare, neverbalizantă, muzicală, patetică, kitsch. E cîrligul amintirilor, e pînza de pescuit, e filmul horror. E ochiul-manga tremurînd, adînc, în jale. E tot neamul coreean-ca-o familie. E „la fel“-ul. E „Arirang“, cîntecul cel mai coreean din cîte sînt, ţara toată e muzică, deci nu e lucru puţin.

Ha! (de la ha-ha). Bine ar fi dacă ar fi toate aşa, memorie culturală, rafinată pictură confucianistă Goryo (vă invit să le vedeţi cumva, Google & all, asta dacă nu aţi văzut filmele K-wave) de prim mileniu d.Hr., sfumată. E şi istorie. O istorie în care, confucianist, ierahia vîrstelor şi a educaţiei nu dă voie exprimabilului să ocupe locul gol dintre două persoane, decît dacă îţi dă voie maestrul. Vîrstnicul. „Să taci!“ e han-ul gol. E „Moartea căprioarei“, „mănînc şi plîng, mănînc“. E aruncarea lacaniană în lume, ordinea realului. Coreenii îşi socotesc vîrsta încă din momentul conceperii embrionare. Ei au la naştere, oficial, în certificatul de naştere, deja un an. Graba de a păcăli timpul, de a ieşi pregătiţi în faţa moirei locale: han-ul. Coreea e, poate, ţara cea mai fără pauză culturală pe care o ştiu, de la faţa locului, despre care am citit. Peninsula, geografic, e un pretext. Ei sînt, limpede, o insulă. Între două imperii culturale, China (Ţara de Mijloc) şi Japonia. Au preferat dintotdeauna China, cu scrîşnire hipermasculină din dinţi, Japoniei, iar perioada cruntei ocupaţii coloniale japoneze – 1910-1945 – nu a prea ajutat acestei imagini.

Din tot acest crunt colonialism, momentul han, ori momentul „Antoaneta Tănăsescu“, pe care vreau să îl amintesc acum, e scriitorul Yi Sang (1910-1937). Ce spuneam data trecută e valabil şi pentru el, are tot trei silabe numele său de persoană-han: Kim Hae Kyeong. De origine arhitect (ce ocupaţie han!). Dar tac, şi las tabelul cronologic la volumul Aripi. Opere alese alcătuit de finul ochi al traducătorilor Kim Jeong Hwan (scris în text Kim Yeong Hwan – o fi vrut domnul Kim, aşa, han, sau o fi vreo daravelă de paralelă 45?) şi Roxana Cătălina Anghelescu: „1928 – Pe unul din şantierele unde făcea practică, un muncitor, neştiind cum să i se adreseze, îi spune «Yi san» («domnul Yi», în japoneză).“ Arheologia han a numelui. Intrarea în ficţiune de la scrierea care dă şi titlul volumului, intro-ul fatalist, deci han, e aşa:

„Aţi văzut vreodată un geniu împăiat? Sînt fericit. Pe vremuri ca astea, chiar şi dragostea e plăcută.“

Pe bluza maro a dragii doamne T. nu sînt cuvinte, ci doar semne matematice. A vrut să vină în Coreea să mă vadă. A fost singurul meu profesor care a vrut să vină han. Ceilalţi doi, domnul L. şi doamna O., au venit jeong. Nu a venit, de aceea a fost han. Han nu e pentru literaţi (vezi stilul de aici), e pentru fraţii lor, matematicienii.

Am vrut să fiu mai masculin şi să scriu despre adevăratul han, adică despre sînge, mafie şi cuţite. M-am gîndit că prea vin, totuşi, sărbătorile. Dar, credeţi-mă, numai atunci aş fi fost, cu adevărat, han. Să ne stea sarmaua-n gît.
La anul. 
Citatele sînt din Yi Sang – Aripi. Opere alese, traducere din limba coreeană de Kim Yeong Hwan şi Roxana Cătălina Anghelescu, Editura Paralela 45, colecţia „Ficţiune fără frontieră“ (iniţiată de Gheorghe Crăciun, Piteşti, 2006, p. 6 şi 12).

Citiți a doua aprte a acestui articol aici.

Foto: B. Tănase