Artistul Anish Kapoor are o lucrare intitulată Memory (creată în 2008 pentru Deutsche Guggenheim). Memory este o sculptură-instalaţie, reprezentînd un imens obiect ruginit, semănînd cu o bombă, care ocupă aproape întreg spaţiul de expunere şi pe lîngă care trebuie să te strecori, cu efort. Indiferent că se referă la memoria individuală, ca o metaforă pentru amintirile care apasă şi pe lîngă care trebuie să-ţi croieşti drum, lucrarea ne poate ajuta şi să înţelegem mai bine modul cum ne raportăm la memoria unui loc, care poartă încărcătura istoriei unei colectivităţi. „Istoria are loc“, după expresia filozofului german Karl Schloegel, iar evenimentele petrecute la un moment dat rămîn în memoria colectivă şi prin localizarea lor precisă şi, mai ales, prin marcarea lor de către generaţiile următoare. În plus, aceste locuri, „lieux de mémoire“, dau caracterul, personalitatea şi identitatea unui oraş. Berlinul – ca, de fapt, întreaga Germanie – este marcat de locuri ce rememoreză un trecut traumatic. În cartierul Grunewald, la staţia metroului de suprafaţă (S-Bahn) este un peron pentru un capăt de linie, de la care, practic, nu se mai poate pleca nicăieri. Monumentul (Mahnmal) numit Gleis 17 (linia 17) aminteşte de faptul că de aici au început deportările evreilor.
Româna nu acoperă deosebirea pe care germana o face, lingvistic, între două tipuri de monumente: Denkmal (derivat din verbul denken – a gîndi) şi Mahnhmal (care include verbul mahnen – a avertiza). Ambele desemnează însă acelaşi lucru: o construcţie în spaţiul public, care să amintească de un eveniment istoric din trecut. Monumentele dedicate Holocaustului sînt, din acest motiv, desemnate prin termenul Mahnmal, tocmai pentru că ele, mai mult decît să amintească de trecut, îşi asumă rolul de a-l judeca şi de a-l condamna.
În acelaşi timp, într-o conferinţă la Akademie der Künste din noiembrie 2011, susţinută de Aleida Assmann – una dintre personalităţile academice germane foarte cunoscute pentru publicaţiile sale despre memorie şi identitate –, se analiza construcţia identităţii culturale pornind de la construcţiile fizice ale unui spaţiu. În această logică, în care şi reconstruirea anumitor clădiri, cu o încărcătură istorică deosebită, poate fi considerată ca făcînd parte dintr-o intenţie de redefinire culturală, Aleida Assmann a încercat să analizeze legătura dintre amintirile ce configurează memoria unui oraş şi locurile în sine ale acestuia. Dacă spaţiul este în primul rînd obiectul planificării şi de aceea se află în centrul de interes al arhitecţilor şi politicienilor, care se raportează mai ales la viitor, locul este un element legat mai mult de trecut. Iar el poate fi schimbat şi resemnificat nu numai prin războaie, ci şi prin aşa-zise proiecte de modernizare sau pur şi simplu prin ceea ce Phillip Fischer numeşte „un vandalism pasiv“, adică prin neglijenţă.
Cum se face în România această raportare la trecut reflectată prin monumentele din spaţiul public? Într-o conferinţă despre identitatea arhitecturală – de data aceasta punctual analizată în oraşele contemporane din România –, susţinută de Augustin Ioan şi Ciprian Mihali la Universitatea Liberă din Berlin cu sprijinul ICR Berlin, în decembrie 2011, punctul de plecare al discuţiei a fost reprezentarea trecutului în spaţiul public. O constatare foarte interesantă făcută de Augustin Ioan a fost cea legată de faptul că în România, unde spaţiul public se poate defini cu greu, există tendinţa de a acorda mai multă atenţie monumentelor spontane decît celor oficiale. Ceea ce demonstrează că şi în România se păstrează acelaşi firesc al rememorării unor traume, cum a fost Revoluţia din Decembrie 1989, doar că această rememorare nu se face în linia discursului public oficial, negat chiar şi prin ignorare.
Dacă pe Memorialul Eroilor Revoluţiei nu mai sînt toate literele, la monumentul-mormînt dedicat de generalul Eugen Iancu fiicei sale Luiza Mioara Iancu (pe care crede că el însuşi a ucis-o în timpul luptelor din Decembrie ’89) sînt în permanenţă flori şi lumînări. Ceea ce demonstrează, poate, şi faptul că în România este mult mai importantă raportarea la trecut şi la o traumă colectivă prin intermediul unei istorii personale şi că istoria oficială, spusă prin vocea unor monumente publice, nu este întotdeauna validată unanim. În timp ce, în Germania, aproape că nu există controverse în ceea ce priveşte reflectarea memoriei colective prin monumentele oficiale din spaţiul public, iar monumentele „spontane“ sînt inexistente sau, în orice caz, necunoscute...
Dincolo însă de această diferenţă, se poate remarca din ce în ce mai uşor o tendinţă comună, atît în România, cît şi în Germania, spre „modernizarea“ spaţiului public, care de fapt nu reprezintă decît o formă subtilă şi periculoasă (pentru că e percepută exclusiv ca un lucru pozitiv) de distrugere a memoriei colective construite prin intermediul spaţiului public.
Alexandrina Panaite este director adjunct al ICR Berlin.
Foto Mathias Schormann
