Săptămîna trecută, Institutul Cultural Român a organizat la Cinematograful Studio avanpremiera filmului Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii de Cătălin Mitulescu, scenariul Cătălin Mitulescu şi Andreea Vălean, cu Dorotheea Petre, Ionuţ Blecheru, Jean Constantin, Mircea Diaconu, Carmen Ungureanu, Cristian Văraru ş.a. Dorotheea Petre - în rolul Evei - a cîştigat la Cannes Premiul "Une Certain Regard" pentru "Cea mai bună actriţă".Aţi intrat la Facultatea de Geologie în 1993, apoi aţi lucrat în Italia ca pizzaiollo. Cum v-aţi decis să urmaţi cursurile de regie film?Cred că în liceu s-a născut pasiunea mea de a scrie la o revistă a şcolii nişte nuvele; apoi mă duceam în fiecare zi la cinematecă. Chiuleam de la şcoală şi mergeam să văd filmele lui Antonioni, Pasolini, Fellini, Forman. Toate peliculele erau alb-negru; uneori stăteam pe jos pentru că nu mai erau locuri. Atunci se vindeau bilete pe sub mînă la suprapreţ. Era o meserie chestia asta, ca la meci... Am văzut de curînd săli de cinema goale, care se închid, şi mi-am adus aminte de cozile de la Cinema Patria. Era alt timp. Revenind, cred că am avut, ca orice regizor, pasiunea de a povesti. Cred că de la asta pleacă totul. Nuvelele mele erau foarte vizuale şi m-am gîndit că aş putea face film. Nu am luat o decizie imediat. Am plecat din ţară după doar doi ani de Geologie.Cum v-aţi descurcat ca emigrant? Am plecat din România foarte decis şi cu o mare energie. Aveam 20 de ani. Dormeam prin trenuri, în săli de aşteptare. Voiam să văd cum e acolo şi să cîştig bani. Acolo, în nordul Italiei, pe lacul Maggiore, m-am format, m-am împlinit cumva. Am lucrat ca ucenic în construcţii, apoi în restaurante. Eram foarte tînăr şi îmi plăceau regulile. Respectam acea relaţie ucenic-maestru. Îmi plăcea să lucrez bine, să fiu un ucenic bun. Am intrat într-un restaurant spălînd vase, apoi, în cîteva luni, am învăţat să fac blatul la pizza. Nu e uşor să-l faci bine. Exista un secret şi aici. Apoi am învăţat bucătărie italiană de la un sard foarte simpatic. Iarna, cînd ploua tot timpul şi nu erau foarte mulţi clienţi, am ajuns să ţin eu singur un restaurant: trebuia să fac pizzele, mă duceam în bucătărie şi pregăteam spaghetele, îmi scoteam repede şorţul, îmi puneam papionul şi serveam clienţi la masă. Şi trebuia să le fac pe toate foarte bine. Mi-a plăcut spiritul acela lombard, avea o rigoare care mi-a prins bine la vîrsta aceea şi mai ales mi-a prins bine ucenicia. Acest statut nu mai există la noi, nu mai este respectat şi asta ne lipseşte.Zece ani mai tîrziu aţi ajuns la Cannes cu scurtmetrajul Trafic, pentru care aţi şi fost premiat cu Palme D’Or. Da, eu m-am întors din Italia în 1996, atunci cînd a cîştigat alegerile Emil Constantinescu. Tocmai obţinusem acte în regulă, permis de rezidenţă, aveam un statut foarte bun în Italia, dar călătoria se terminase. M-am hotărît să mă întorc acasă, să fac regie de film.Cum credeţi că se explică interesul regizorilor pentru trecut şi, în mod particular, pentru perioada comunistă? Nae Caranfil a dat tonul cu E pericoloso sporgersi în 1993. Cred că eu, ca şi alţi regizori de vîrsta mea, pînă în anul 1990 aveam foarte multe frămîntări. Citeam mult, ne preocupau lucruri despre care nu puteam vorbi, dictatura ne ţinea sub o presiune care a creat ceva în noi. Acel "avem ceva de spus". Cam toţi regizorii care s-au aplecat asupra anilor 1989 avem aceeaşi vîrstă. Sîntem aceeaşi generaţie. Revoluţia a însemnat un vulcan şi un haos, economia de piaţă, mineri, alegeri, toată nebunia asta care ne-a mîncat timpul. Iar acum lucrurile au ajuns să se decanteze, a trecut îndeajuns timp, lucrurile s-au liniştit cumva. Acum e momentul să povestim despre ce a fost. Asta e meseria noastră, sîntem regizori.În "Le Figaro Magazine" din 26 august a apărut o scurtă cronică la film, semnată de Anthony Palou. După ce rezumă filmul, cronicarul încheie: "Primul lungmetraj al lui Cătălin Mitulescu este un film aproape proustian - mizînd pe senzaţiile venind dinspre trecut - despre o lume care, din fericire, nu mai există". Aţi apelat la emoţie ca miză principală a filmului? Totul a plecat dintr-o dorinţă foarte puternică. Am simţit nevoia să mă întorc în acel timp şi să spun o poveste de atunci. Andreea Vălean, scenarista filmului, a venit cu ideea să facem o poveste din aceea vreme. Am intrat în acel joc, au intervenit amintirile, apoi scrierea scenariului a însemnat desigur articularea unei poveşti, dar mai mult decît atît am pus cap la cap o înşiruire de situaţii, de emoţii. Lista acelor emoţii şi întîmplări era foarte lungă şi s-a construit în film ca o cronică de familie. Pentru mine aceste poveşti au însemnat o regăsire personală. Asta este miza mea. Ca spectatorii să se identifice cu aceste emoţii şi asta să îi însenineze, să-i liniştească. Asta le propun eu.Ce s-a schimbat în români după decembrie ’89? Dacă mă doare ceva acum este ura românească, blocajul ăsta în clişee de tot felul. Ura te face prost, într-un fel. Am încercat să găsesc prin film o soluţie să scăpăm de această tară. Cred că după Revoluţie s-a pierdut o anumită limpezime. În timpul dictaturii lucrurile erau cumva aşezate, românii avînd conştiinţa propriei tragedii. După 1989, lumea românească s-a tulburat foarte mult şi nici nu ne-am dat seama de ceea ce se întîmplă cu noi, am pierdut o anumită conştiinţă pe care eu încerc să o regăsesc şi aş vrea să transmit asta prin film şi publicului meu. E vorba de limpezimea noastră, ca popor. Să regăsim timpul în care să ne gîndim la ce se întîmplă cu noi. O altă meteahnă românească este acel "prea tîrziu", fie că e vorba de deconspirarea colaboratorilor sau despre discutarea momentului Revoluţiei. Mi-a fost teamă că filmul meu vine prea devreme, în nici un caz prea tîrziu. Nu este prea tîrziu. Pentru mine, e un timp potrivit. Dacă spectatorii au aplaudat şi le-a plăcut înseamnă că filmul a venit într-un moment potrivit.Cum a fost primit filmul în cinematografele din Franţa? Am păstrat legătura cu producătorul francez în fiecare zi în această perioadă şi pot spune că, faţă de filmele care au intrat în cinematografe miercuri, 30 august, Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii a cîştigat un procent de 20% de spectatori. Celelalte filme au rămas constante sau au pierdut. Asta înseamnă că place. Cei care ies din sală vorbesc despre el prietenilor şi asta atrage şi alţi spectatori. Am făcut 12.000 de spectatori în 10 zile, ceea ce, pentru un film de autor, nu e puţin lucru. Sper că acest tip de reclamă, din vorbă în vorbă, să funcţioneze şi la noi. Pînă acum toate proiecţiile au avut ecouri foarte bune, cum a fost şi cea organizată de Institutul Cultural Român la Cinema Studio.Care sînt proiectele dvs. privind filmul de scurtmetraj? Dacă aţi fi pus în situaţia de a face un film despre integrarea României în Uniunea Europeană, care ar fi elementele ce nu ar trebui să lipsească? Nu am nici un proiect de scurtmetraj pe care l-aş putea regiza. Lucrez la un lungmetraj cu titlul Un balon în formă de inimă, care e în fază de scenariu. Mie nu-mi place să speculez lucrurile imediat, mai ales că încă nu se întîmplă nimic (rîde). Scenariul la care lucrez e de actualitate, dar integrarea în UE nu se prea simte în relaţia dintre Veli, cameristă pe litoral, şi iubitul ei, Anechiţoaia, proaspăt intrat într-o bandă de hoţi de buzunare.Ce film românesc constituie pentru dvs. un bun reper cinematografic? Mi-au plăcut mult Duminică la ora 6 al lui Lucian Pintilie şi filmul "de diplomă" al lui Dan Piţa, La vie en rose. Sînt magice. Lui Dan Piţa i-am fost chiar ucenic. Ucenicia e de mare preţ. Serios.Care sînt atuurile "generaţiei aşteptate" a cineaştilor români? Au o solidă cultură cinematografică formată în perioadă comunistă, dar şi-au păstrat perseverenţa şi după 1989. Au multe lucruri de spus şi, în primul rînd, sînt norocoşi pentru că au şansa să construiască totul de la început.a consemnat Roxana CĂLINESCU