În Bin jip („casa goală“), filmul regizorului coreean Kim Ki Duk, un tînăr, Tae Suk, brevetează ficţional o formă bizară de călătorie: voiajul în interiorul casele unor oameni plecaţi, la rîndul lor, în călătorii.

Intrat fraudulos, încearcă să trăiască exact viaţa din interiorul invadat: să mănînce mîncarea lor, să poarte hainele lor, să se uite de pe fereastra lor, să se întindă pe canapeaua lor cît vede în monitorul LG al familiei ultimul reality show local, să frunzărească prin amintirile fotografice ale proprietarilor, ba chiar să le facă un pic menajul. Cum e un spirit binecrescut, la sfîrşit nu lasă nici un semn, face curat, aşază la locul lor farfuriile şi netezeşte aşternuturile. Se mulţumeşte cu exersarea invizibilului, vampirizare jarmuschiană a interioarelor, şi cu o fotografie pe care şi-o face la sfîrşit cu neobişnuitul „trofeu“. Intră în tot felul de case – realizînd, din mers şi ascundere, o geologie în tăcere a diferitelor tipuri de locuinţe coreene – pînă cînd ajunge în casa unui potentat local. Aici lucrurile se inversează, el este cel observat acum din penumbră, de către soţia abuzată a proprietarului. Odată intersectaţi, trec – de acum în cuplu – prin mai multe case şi ritualuri, urmînd, în jocul lor de v-aţi ascunselea cu vizibilul şi normativul, o tipică poveste asiatică a transgresării.

Pentru un seulez contemporan, povestea transgresării nu e nouă şi nici nu trebuie să ia forme uşor suprarealiste. Pentru aceasta au inventat o altă formă de ficţiune urbană: motelurile.

Spre deosebire de japonezi, ba chiar, în pofida lor, coreenii preferă apartamentele cît mai spaţioase, mai confortabile şi mai luminoase. Poţi spune că preţul urcă proporţional nu numai cu suprafaţa, ci şi cu generozitatea ferestrelor. În general, apartamentul tipic al unei familii are patru camere, decupate american spre un living mare şi deschis către toate celelalte încăperi. Această deschidere este paradoxală pentru că, de fapt, închide pluş o ierarhie familială foarte strictă, unde familiarul joacă tare. Rar – spre niciodată – invită alogeni acasă. Rar – spre inexistent – „merg în vizită“, altundeva decît la rude de gradul unu accentuat. Faptul că în general locuiesc în cartiere închise, uneori complet rupte de oraş, nu poate decît să accentueze claustrarea pe care o cultivă. Dar ei adoră să iasă. Motelurile, economic şi antropologic, sînt formele cele mai accesibile de evadare, cosmopolit controlată, din ierarhie. Acestea sînt literalmente peste tot, fiecare stradă mai răsărită avînd un număr consistent, de par mai dese decît bancomatele. La început, am crezut că toate au o unică funcţie, banale ascunzişuri sexuale, love moteluri. Într-o societate cu coduri şi ierarhii atît de ferme, cu căsătorii încă aranjate prin agenţii ori convenienţe sociale, nu e nimic extraordinar în asta. Numărul lor face, însă, diferenţa (concurate poate doar de numărul bisericilor şi al saunelor, cu funcţii sociale aparent diferite), încît ai senzaţia că, într-o ţară atît de obsedată de sport, chiar e un sport naţional.

Rare sînt însă motelurile care corespund logistic unuia cu funcţie amintită: oglindă deasupra patului, rozul violaceu, neoane în trepte, suport media adecvat (cu cele mai „Cîntarea României“ filme porno ever). Toate motelurile sînt construite după o etichetă a ascunsului: recepţioneri aproape mascaţi de un ghişeu, care nu ţi se uită niciodată în ochi, nu se acceptă card, maşinile Hyundai alunecă argintiu în parcări subterane pe sub o perdea de cauciuc franjurat, ca la o banală spălătorie, iar ferestrele – o micronaraţiune în sine: de la trei la cinci rînduri, culisante, în culori diferite, cu geam mat, iar la exterior – o formă de gratii, indiferent de etaj, uneori luînd de-a dreptul forma unui zid de fier. Pe cît de deschisă, de largă e fereastra unui apartament, pe atît de închise sînt aceastea. Înăuntru însă, confortul primează: culori calde, chiar atinse de eleganţă, băi impresionante pentru un atare loc, cît mai multă aparatură media – de la instalaţii karaoke la plasme conectate la computere şi la sistem de lumini, parfumuri de mai multe feluri, cărţi (de citit) şi jocuri. Dacă vrei să ai un weekend de turism de „interior“, urban, la un buget rezonabil şi unde nu ţi se cere o identitate, acesta e spaţiul.

În ţara media, în ţara unde a fi vedetă, a avea un hipernume şi un ultrachip e aproape regula de aur şi unde „a-ţi pierde faţa“ într-o situaţie tensionată e umilinţa supremă, în ţara unde social media a avut climaxul înainte să ia forme globale, a nu avea un nume, a nu avea voit un chip social, prins în toate regulile, ierarhiile posibile, a evada într-un motel anonim e aproape o declaraţie de independenţă, transgresiunea supremă. Coreeanul e astfel un modern Gwishin, stafia fără chip, figură mitologică locală (Noppera-bo, un yokai, corespondentul japonezilor, sau un hundun, în China). Un Gwishin (cineva care a murit fără să se răzbune – veche obsesie coreeană –, sau fără să stea atît cît ar fi vrut cu familia sa) poate apărea în vis, ca o reflecţie, sau pe o peliculă. Dacă în filmul lui Kim Ki Duk, lui Tae Suk, un Gwishin, îi plac tare mult selfie-urile, camerele motelurilor seuleze închid ferestrele ferm, la timp, pentru clarobscurul unei transgresiuni bine executate. Click! 

Foto: B. Tănase