Arta lui Nicolae Comănescu (n. 1968) oferă un conținut clasic ascuns în porniri anarhice și agresive. Dacă la început pictura era îmbrăcată în intervenție și performance social-politic, în prezent s-a concentrat pe un construct simplificat tematic, cercetînd limitele propriului mediu. Noua expoziţie a artistului va fi vernisată vineri, 20 noiembrie, la H`art Apendix, Calea Victoriei nr. 91-93, Bucureşti.

Cum a evoluat/involuat identitatea unui prim activist al erei analog, în care nu existau crowd sau like, galerii, tîrguri de artă sau case de licitații, și cum sînt percepute schimbările acestor ani în care revoluția e o modă, anarhismul e un trend, avangarda e în domenii colaterale artei, iar oricine vrea poate fi artist? Alt­fel zis, cum era să negi și să te afirmi în anii 2000 și cum e în prezent?

E și nu e negare. Văzînd cum alții „citesc“ cărți, expoziții sau experiențe ca să cunoască, mi s-a lipit o frază în minte, o frază a lui Gellu Naum din Zenobia: „Eu nu citesc ca să cunosc, eu citesc ca să recunosc“. E un ceva acolo în fundul lumii care există și care se suprapune peste lucruri, iar cînd nu se suprapune mă enervez. Ca în jocul plăcilor tectonice. Dar pot spune că urăsc și că iubesc, în același timp, la fel.

Am fost întrebat, într-un interviu, de ce pictez și am răspuns: „Din ură“. Dar nu e ură, am mințit. Și totuși de ce pictez? Ca să scap de pictură și ca să pot merge mai departe. Sau altă întrebare a fost: „Ce lovești în privitor?“, iar eu am răspuns: „Nimic, nu mă interesează“. Dar nu e tocmai adevărat. Placa aceea tectonică tinde să iasă la suprafață indiferent de privitor. Cam asta e și cu negarea. Poți să spui și că e afirmare, în același timp. Privind contextual, pare negare. Privind și mai de sus, dacă vedeai ce se întîmpla în jurul Rostopasca, noi, de fapt, negam negarea. Ce adevăr am scos eu sau noi la suprafață atunci nu știu, nu am pretenția asta, sînt un om obișnuit, din Berceni. Dar o iritare se simțea.

Ar fi interesant să înțelegem mai bine contextul acelui timp și trăirile dvs., așa cum le puteți revedea azi.

În acel timp era extrem de simplu să fii perceput ca revoluționar sau ca activist pentru că, deși atmosfera era foarte urîtă, avea doi vectori. Era ușor să te remarci pentru că nu era reacțiune, doar niște găști placide, chiar dacă cei din jurul platformei Soros erau febrili, rezultatele lor erau placide, neconstructive, cuminți. Nu vreau să le fac lor critica aici, vreau să realizez ce îmi clădeau mie în suflet, și nu-mi clădeau nimic. Ori eram eu prost și nu înțelegeam nimic, ori pur și simplu mă enervau. Dar țin minte că mă irita și îmi plăcea că apăreau găști noi și că ofereau o variantă la praful bătrînes­co-securisto-uapist care, pînă la urmă, tot o organizație cu o bază corporatistă creau. Bifau din vîrful buzelor. Și, pe cealaltă parte, erau pictorii evlavioși care construiau neobizantinismul de pe planeta Naboo.

Pot spune că şi acum se întîmplă același lucru. În continuare vezi cum ia un avînt extraordinar cultura confuziei ba între establishment și emergent, ba între moral(e) și motivații, între poziții și lipsa de poziții. Nu vreau să fac o critică, ci mai mult vreau să-mi explic mie de ce continui eu seara să fiu nervos.

Ați vrut să plecați din țară?

Tot timpul am vrut să emigrez. Dinainte de facultate și pînă acum, cred că o dată la un an, doi îmi pun foarte serios problema. Îmi imaginez cum plec în șlapi din Berceni, ca badea Cîrțan, chiar dacă voi avea 80 de ani. Dar nu a fost încă să fie, mereu mi-am propus, dar nu am dus-o pînă la capăt. Sînt obișnuit să văd dincolo de aparențe și nu mor de fericire nici acolo. Emigrarea asta cu motivație strict economică nu mă satisface deloc, chiar dacă aș face-o și pe asta. Nu e destul. Cred că a fost și multă lene și frică și lipsa unei motivații mai adînci.

Vorbeam cu un amic că, după ce te întorci din Italia sau din Elveția în România, e nasol. Dar că în trei zile te obișnuiești. Ca o voluptate de a te simți rău și de a suferi. Poate tocmai voluptatea asta mă ține aici. Aș fi de acord mai degrabă cu implicarea socială la un nivel radical și cu schimbarea aici. Mi se pare de neacceptat emigrarea ca scăpare, ca fugă. Am fi avut o șansă să luptăm un pic și să ne facem țara noastră. În orice emigrare exista ratarea asta, nu am mai putut să lupt să-mi fac țara mea.

Probabil că nervii v-au ținut în țară. Pe pînză sînteți „foarte“ din context.

Am avut o serie lungă de lucrări unde apăreau texte cu „Trebuie să plec“. Tot la un amic am auzit, după Revoluție, după ce ne-a dat FSN-ul să înghițim acel rahat, că noi nu avem cum să ne îndreptăm pentru că sîntem datori cu un război civil pentru ceea ce ne-au făcut. Și nu o să‑l avem, ci o să-l consumăm încet. Un război civil de catifea care va dura mult mai mult decît cel real.

Venind din Belgrad, după bombardamentul american, Dan Perjovschi spunea că Bucureștiul arată tot ca după un bombardament. Mi-am dat seama că, într-un fel, noi ducem deja un război civil. Cei care voiam să ne construim țara noastră vs ei care vor să-și construiască țara lor. Între hoți și nehoți. Vedeai deja că acest război civil a devenit interior, era la fiecare înăuntru. Mulți se mai întreabă cum au reușit cei din Cluj să se unească și să se organizeze, iar sudul nu. Pentru că noi, aici, sîntem într-un război civil. Pe asta se așază și pătura de confuzie care vine și crește, ceața cea nouă și binecuvîntată care ne ferește de suferința morală. Și e foarte rău pentru cei cu ochelari galbeni care văd prin ceață. Și încep să se enerveze. Sînt atît de puțini, încît ai impresia că sînt ca moșii isterici care ies pe balcon și țipă la copii. Aici aș insista. Cînd mai merg prin Germania și mă întreabă lumea cum e în București, eu asta le răspund. Sîntem în război civil. Nu o să vezi obuze, o să vezi cratere, iar asta stă, de fapt, în țăcăneala oamenilor.

Războiul acesta interior poate fi și o formă de căutare a identității negînd ceea ce nu corespunde și nu doar un act de autodistrugere. Dacă în 2000 spiritul acesta se putea manifesta în artă, în 2015 o astfel de grupare nu ar mai fi neapărat artistică, ci la limita unei organizații sociale de factură anarhistă, un fel de terorism social-cultural.

Singurul artist pe care l-am remarcat acum cinci-şase ani activînd social cu adevărat, intervenind pe stradă la granița asta dintre graffiti și artă, cum e și Miliția Spirituală, era Gabriel Baldovin. Făcuse acele stencil-uri cu „Armata e gunoi“. Iar de Ziua Armatei s-a dus cu o pancartă în fața Casei Armatei, în amiaza mare. L-a luat Poliția, iar legenda spune că Perjovschi a strîns bani ca să-l scoată sau ceva de genul acesta. El e primul pe care îl știu. Arta cu implicații sociale de aici mai departe ar trebui să înceapă, de la Baldovin, cu finalitate într-un cocktail Molotov. Și nu neapărat ca artă, ci ca poziție.

Nu sînt adeptul unei mișcări conștiente sau să manipulez arta în direcția în care cred că e bine. Nu-mi vine. Aș lăsa-o să se întîmple natural. Cînd vezi tablourile mele, nu spui neapărat că sînt implicat social.

Remarcam distanța asta dintre un instinct revolut și războinic și o nevoie de exprimare în pictură. Față de arta lui Baldovin sau față de cea a Miliției Spirituale, pictura e un mediu de o cu totul altă natură. Chris Ofili din Young British Art a reușit să atace o lucrare de artă cu acid. Eu nu aș face asta.

Pe pînzele dvs. acidul e dripping, iar Molotovul e înjurătura sau mesajul scris. Propun să ne întoarcem în anii facultății, pe care nu ați părăsit-o ușor și, mai mult, la acei primi „nervi“.

M-am prins repede că nu prea mă învățau mare lucru profesorii. Eram atent și la ei, chiar dacă aveau impresia că nu mă interesează ce spuneau. Chiar dacă lipseam, întrebam și aflam. În primul rînd, cred că aveam un pui de complex de inferioritate, făcînd liceul de mate-fizică, față de cei cu liceul de arte. Aveam impresia că îmi lipsesc ani de studiu și eram hotărît să nu pierd timpul, să casc gura la profesor și să-l cred. Nu voiam doar să-l cred, ci și să-l folosesc, să-l halesc și să-mi reduc handicapul pe care credeam că îl am în acei primi trei ani, ’91-’94. Vedeam și impostura, îi prindeam și cînd scăpau un lucru folositor și învățam foarte mult și de la colegii mei care se pregătiseră fiecare pe nu știu unde, cu te miri cine. Și mai era ceva. Radiația benefică a zidurilor școlii. M-a învățat sau mi-a dat un statut, mi‑a dat o radiație care mi-a intrat în oase. Era ceva acolo, nu am înjurat în totalitate Academia de Artă. Îmi dădea și un statut și, în primul rînd, un atelier. Unul dintre motive a fost tocmai să am un atelier al meu, să stau undeva. Să am ce răspunde la întrebarea aia comunistă: „Tu ce ești, ce faci?“, dacă m-ar fi prins Miliția și m-ar fi întrebat de buletin. Încă mai aveam frica aceea din timpul lui Ceașcă. Din vremea comunismului mi-a rămas treaba asta cum că am o vină și că trebuie să-mi justific cumva statutul.

Vina asta vine doar de la comuniști sau o fi efectul culturii în care trăim?

E posibil sa fie imprimată de cultură. Sînt niște abstracțiuni la care mai stau să mă gîndesc cum ar fi moartea sau viața de după. Iar despre viața de după, privită creștinește, presupune efort și conștientizare. Sîntem putori, fugim de asta. Ce altă vină mai mare să avem?

Apropo de asta, și vorbesc despre vremea de dinaintea venirii mele la București, ai mei făcuseră o prostie. Familia mea avea semn pus de comuniști pentru că tata-mare fusese mare legionar în Argeș și eu n-am știut treaba asta pînă la niște ani. Dar am simțit mereu un soi de atenție sporită la școală sau între vecini. De exemplu, ne întîlneam cu toții la biserică, în noaptea de Înviere, iar la școală profesorii mă ridicau în picioare și mă întrebau ce am căutat acolo? Simțeam plutind mereu o vină. Tocmai de asta tata-mare insista să fiu corect, să am mereu nota 10, să învăț bine. Eu încercam dar chiar și așa, în clasa a treia, mi-am făcut un trib de indieni, iar cînd m-au scos în fața careului m-au acuzat că am organizat o mișcare paramilitară. În pauză ne scoteam arcurile și săgețile cu vîrf din cuie polizate și trăgeam prin curte. L-au chemat la școală pe tata-mare spunîndu-i că organizez o mișcare paramilitară. Cei mai bătrîni care știau cine era tata-mare pufneau în ras și își spuneau: „Uite-l și pe nepotu’ lu Comănescu, tot cu mitraliera în Făgăraș ajunge”. Iar eu eram cu pene și săgeți, citeam tot ce se putea citi în românește despre incași, azteci și maiași.

Primele desene și sculpturi, cîteva mai sînt încă îngropate în grădina de la Pitești, le făceam cu șurubelnița în cărămidă BCA. A fost un moment important cînd s-au revoltat indienii. Eu eram și șef și vraci, iar ei voiau posturi. Celor mai antipatici care voiau să intre în trib le spuneam că nu mai sînt locuri decît la sclavi. În cele din urmă am dat postul de șef și am ținut să fiu vraci. Era datoria mea să fac totemul la care să se roage indienii. Tot în acea vreme îmi amintesc că aveau loc tot felul de concursuri pionierești. Mă știau că desenez bine dar mă țineau în notele 5 și 6 pentru ca nu răspundeam tocmai corect cerințelor lor. Erau teme ca Ziua Păcii, Ziua mamei, Copacul Vieţii cu concursuri de desen cu creta pe asfalt. Eu desenam tot timpul totemuri cu războinici. Făceam un wampum uriaş întins pe vreo 20 de metri pe asfalt. Se strîngeau părinții, bunicii și profesorii în jurul desenului și își puneau mîinile în cap. La sfîrșit se dădeau și premii, iar cei mai buni mergeau la Cîntarea României. Niciodată nu am primit vreun premiu. Nu înțelegeam cu ce greșesc, ce aveau cu mine. Eu încercam să fiu cuminte și să fac lucruri bune. Am pătimit cu tribul. Am umplut un dosar de declarații vreo jumătate de an, după aceea.

Acasă bunicul mă controla tot timpul. Pe vremea aceea se colecta hîrtie, fier sau sticlă spartă și aveam un carnet în care se nota ce și cît se preda. Bunicul tot timpul urmărea carnetul. Trebuia să fiu primul și la asta, să duc cea mai multă hîrtie. Sau mă punea să învăț istoria „aia”, dată atunci, la virgulă, voia să o știu pe de rost. Pînă la 10 noaptea citeam, îmi intra în subconștient. Dar după ce mă chinuiau sa fiu corect și bun la școală, seara se închideau în cameră și ascultau Vocea Americii. M-am prins că există o altă istorie. I-am întrebat la un moment dat: „De ce învățăm istoria asta?”. Iar răspunsul era: „Asta e istoria, așa au scris-o învingătorii”. Pe scurt, taci și înghite. Erau speriați de bombe, bunicul făcuse pîrnaie, taică-meu fusese dat afară din facultate de cîteva ori.

Efectul corectării lor se răsfrîngea asupra educației tale. Și cu așteptări foarte înalte acasă, iar la școală, mereu pus la colț.

Pe linia asta am fost făcut pionier ultimul din clasă. Iar cînd trebuia sa fiu UTC-ist, nu m-au făcut. Am suferit, voiam să fiu și eu cu ei. Nu înțelegeam ce aveau cu mine. Mai făceam un trib, mai făceam o organizație, mai dădeam foc la școală, însă eu voiam să fiu acolo, cu ei. Nu eram golan, nu mă băteam, aveam cravata călcată, dar tot nu-mi ieșea.

Terminasem liceul de mate-fizică. Aveam un amic care stătea la mine, în gazdă, și care mergea la Şcoala populară de arte din Pitești unde m-am dus de curiozitate și eu. De la acest prieten aflasem că la București intrai din al zecelea an, era o adevărată nenorocire. Inclusiv cei cu pile mari, chiar și cei de 10, tot stăteau la coadă. Mi se părea absolut imposibil. Așa că mă hotărîsem să dau la construcții sau la geologie. Am picat și apoi mi-am amînat armata cu șpagă. Îmi amintesc că în timpul examenului mă uitam pe geam cum se mișcau frunzele în copaci și mă întrebam: „Ce caut eu aici, ce fac dacă intru?”. Cumva trebuia să plec de acasă, să-mi găsesc statutul de student și apoi să mă gîndesc ce fac și cu arta, dar ce fac dacă totuși intru aici și trebuie să mă țin de asta? Cam așa cred că mă picam singur. După frămîntarile acelea m-am hotărît că vreau să fac armata. Era un soi de autopedepsire, de încercare de a face ce trebuie. Voam să nu mai simt că pierd timpul cu examene și încercări. În tot acel timp desenam, dar nu luasem hotărîrea să mă jertfesc și să îmi proiectez pe zece ani că dau la Arte, că mă mut la București, că o să lucrez la Casa Poporului. Și erai condiționat să intri în lanțul ăsta pentru că așa te țineau cumva în viață cît timp încercai să intri. Dar încă nu voiam asta. Iar în armată s-au întîmplat două lucruri importante.

Am simțit cum am căzut dintr-o dată în viața mea. Am făcut o armă foarte ciudată, la antiterorism, care ținea de infanterie, nu de Ministerul de Interne. Îmi amintesc că făceam garda și stăteam în acel birou de comandă din care se dădeau telefoane la întîmplare prin Craiova. Unii agățaseră niște fete și stăteau de vorbă nopți în șir cu ele, dar fără să se fi întîlnit vreodată. Eu reușisem să îmi dau întîlnire cu o gașcă de handbaliste, în parcul din Craiova. După această experiență, întorcîndu-mă de la întîlnire cu ultimul troleu de noapte care mă scotea în afara Craiovei și apoi urma să mai merg pe jos pînă la unitate, am simțit cum cad în viața mea. Am simțit cum încep brusc să-mi țiuie urechile. „Ce fac eu, unde mă duc?” Era un sentiment tonic de singurătate, iar în acel moment m-am hotărît că voi da la Arte. În acel troleu comunist și prăfuit care mă scotea din oraș. M-am simțit bine și calm că m-am înhămat la viața mea, că mi-am luat locul în pielea mea.

Al doilea lucru important petrecut în armată a fost atelierul din buncăr. APV-iștii îmi oferiseră niște condiții într-un depozit secret de armament, mi-au mai dat doi bibani să taie lemne și să facă șasiurile pentru pînze iar, la schimb, ei voiau tablouri. Era un atelier de pictură în toată regula, dar și cu tîmplărie și cu tot felul de alte activități, iar eu îmi plăteam autonomia cu acele tablouri. De la început i-am învățat pe APV-iști. Le-am spus că nu fac pepeni pe masă și caprioare pe malul izvorului și să se ducă să ia albume cu Cezane și cu alții, altfel mă întorc cu plăcere înapoi în gardă. Oricum, toți fugeau de gardă, le era frică ca de moarte. Era greu să stai mult timp singur, cu tine, iar cei mai mulți clacau. Dar mie chiar îmi plăcea. Mai aveam puțin și dresam o șopîrlă verde, superbă, uriașă, cu un gît albastru turcoaz metalizat. Cu APV-iștii a fost ușor. Ori își luau singuri albume ori îmi dădeau mie bani să le cumpăr din Craiova. Așa stăteam foarte mult timp la muzeu să mă uit la Țuculescu. Îmi plăcea mult, Țuculescu m-a făcut să-mi zbîrnîie ochii, dar nu încă și capul.

Spre sfîrșitul armatei treceam pe lîngă o coadă la unt, o coadă uriașă. Era un trotuar înălțat și vedeam aproape la nivelul genunchilor. Am văzut deodată cum unii aduc pe brațe un om la vreo 50 de ani, gras, îmbrăcat urît, un fel de muncitor cu helancă maro jegoasă și găurită. I se făcuse rău, leșinase și l-au pus pe bordura aceea care era în dreptul ochilor mei. I-am văzut ultimele trei respirări și apoi a murit. Atunci mi s-a clarificat că voi pleca oricum din țară, chiar și înot dacă trebuie. Mi-a dat cumva o detașare, am rămas de atunci tot timpul cu bagajele făcute. Nu eram neobișnuit cu moartea. Cînd mergeam la bunicii din sudul Argeșului adormeam cu povești cu strigoi sau mă luau la toate înmormîntările unde trebuia să pup mîna mortului. Eram obișnuit, nu ideea de moarte îmi era străină, ci faptul că acel om a murit la coadă la unt.
Tot atunci m-am prins că armata era ca o cușcă, iar după ce ieși, ieșeai într-o altă cușcă, doar că mai mare. În același timp, faptul că devenisem „pictorul curții” unor locotenenți de artilerie îmi spunea clar că am și o setare pentru adaptare socială. Eram mai adaptat decît toți ceilalți din armată. Nu eram așa de speriat de ceea ce urmează, însă moartea acelui om mi-a arătat că ceea ce se petrece în cușca mare nu e deloc o glumă. La Revoluție eram tot pe aeroportul militar din Craiova și tot atunci am văzut primele semne că e lovitură de stat. Am fost conștient din primele zile ale lui Iliescu că povestea e o diversiune. Atunci îmi apăreau primii ochelari galbeni de ceață și începeam să văd.

Cum au fost mutarea și intrarea la Academia de Arte?

Am ieșit din armată, am dat la Arte și am picat. În București venisem cu o sută de lei și cu un pulover de lînă împrumutat de la un prieten. În următorul an m‑am dus la pregătire și am intrat. Prima tură luasem puțin la desen și zero la culoare, dar după pregătire am luat maxim la ambele. Am dat la Arte Decorative ca să pot intra și am ajuns la tapiserie. A început să-mi placă tapiseria și să am propuneri care deranjau pe toată lumea, de la profesoare la tehniciene. Așa că m-am dus la pictură. Planul era cumva să intru la Decorative și apoi să mă mut la Plastice, dar renunțasem pentru că îmi plăcea tapiseria, iar apoi am renunțat și la tapiserie cînd am văzut că nu fac nimic. M‑am dus mai întîi la Ciubotaru, la care am ajuns foarte greu, cu o mapă foarte mare după mine. Se uitau cei de la pictură de sus, ia uite țăranul care vine de la textile. Cînd m-am văzut cu Ciubotaru l-am rugat să se uite prin mapă, să mă primească la grupa lui sau să-mi recomande ce aș putea face mai departe. A spus nu la toate și cam asta a fost toată discuția cu el. Apoi m-am dus la Sălișteanu. El mi-a spus că, pentru a mă accepta la pictură, mă va prinde doar în anul 3, ceea ce era prea puțin. I-am spus că, dacă rămîn repetent în anul II, prind mai mulți ani cu el. A fost impresionat de propunerea asta și a acceptat.

Aș reveni la perioada în care m-am pregătit un an cu graficianul Nicolae Stoian. Mai întîi m-am dus la fabrica de meditații Alexi. Alexi nu mi-a spus în față că nu are loc pentru mine și că mă considera prost, dar m-a recomandat unui elev al lui. Și el intrase a opta oară și avea o cu totul altă optică. Te învăța cum să faci mărțișoare și cum să te descurci cîțiva ani buni pînă să intri, pentru că de intrat se intra oricum la un moment dat. Relaxarea lui mi‑a oferit o chestie bună. Problema nu era intratul, dar ce faci cînd termini? Prin anul III mi-a venit în minte sfatul dat de Nicolae Stoian. Și asta a stat cumva la baza raționamentelor și energiei care m-au făcut să mă implic în Rostopasca. Înainte de toate, era un entuziasm și un iureș că sîntem studenți la Arte, că bem, că învățăm, că nu învățăm, că nu avem bani… totul era extraordinar. Dar ne-am întrebat devreme „Noi ce facem?“.

Începusem să-i frecventez pe Dumitru Gorzo, pe Angela Bontaș, pe Alina Pențac, pe cei care îmi erau simpatici. Asta se întîmpla pe holurile facultății, care erau un soi de academie liberă. Ne strîngeam pe afinități. Gașca și ideea de grup pluteau cumva pe acele holuri. Erau tot felul de răzmerițe și energii. Între timp începuserăm cumva să simțim sărăcia și lipsa de perspectivă. Se vedeau și studențeii care deja cărau mapa și trena profilor și începeau să devină asistenți.

Pe atunci a mai apărut un tip, Grațian Gîldău. Se lăsase de facultate, făcuse filozofie în Timișoara și a renunțat, apoi a venit în București. A avut o influență puternică asupra mea, avea o aură și emana o stare de artist contemporan. Și orice făcea era remarcat, era foarte puternic. Nu a participat la nici un grup, nu s-a afirmat, dar a precipitat ce era de precipitat pe holurile acelea, atunci. A luat-o pe calea agențiilor de publicitate de la bun început, a făcut bani și și-a văzut de treabă. Pe atunci nu erau librării și Taschen-uri. El avea un album cu Kippenberger. Dacă în armată mă uitam pe Țuculescu și începuseră să-mi zbîrnîie ochii, datorită cataloagelor şi discuţiilor cu Graţian am început să simt gustul unei atmosfere contemporane și cum se deschidea o altă ușă.

Vraciul și-a găsit vraciul. A urmat etapa de afirmare a tribului, apoi perioada de reorganizare. Cum s-au petrecut aceste lucruri?

Rostopasca era o barcă, un club, un sanatoriu. Era o totală inconștiență. În principiu, ne irita lipsa de perspectivă, faptul că nu se întîmpla nimic hrănitor, faptul că nu făceam parte dintr-o cultură vizuală. Chiar dacă am fost și la expozițiile bătrînilor din Prolog și UAP, nici aceștia nu îmi spuneau nimic. Mi-a reproșat Sălișteanu că parcă nu sînt din România. Lucru care m-a îngrijorat pe moment, apoi m-a bucurat, acum mă îngrijorează iar, parcă. Sună prea bine treaba asta, e periculoasă, sună a continuitate, a construcție, a apartenență. Și spun asta pentru că am avut tot timpul nevoie să aparțin de ceva și nu am găsit. Nu mi‑a ieșit cu „maestrul“, ci tot cu tribul. Dar am avut mare noroc că ne-au remarcat și ne-au ajutat din plin Mihai Oroveanu, Adrian Guță, Ruxandra Balaci.

Aproape un an de la destrămarea Rostopascăi am intrat în depresie și încercam să ascund treaba asta. Plecam dimineața de acasă, să vadă nevastă-mea că plec undeva, și mergeam pe jos din Berceni pînă la Gara de Nord, apoi spre ieșirea spre Pitești și mă întorceam acasă seara. Luam o apă și o banană pe drum. De la un timp, unii colegi de muncă ai nevestei îi spuneau că l-au văzut pe Comănescu pe nu știu unde mergînd pe jos și mîncînd o banană. La un moment dat m-a întrebat nevastă-mea dacă fac un performance cu banane.

Cum au avut loc revenirea și reconectarea apoi cu cei implicați?

Mona Vătămanu și Florin Tudor nu mai vorbesc cu noi pînă în ziua de azi. Cu Angela Bontaș, Alina Pențac, cu Gorzo m-am reîntîlnit și chiar am mai făcut o mică încercare cu un atelier împreună, la cîțiva ani după aceea. Ne-am reîntîlnit devreme, dar era clar că nu mai facem nimic împreună. La acel atelier doar împărțeam cheltuielile. Între timp a apărut familia, au apărut copiii. În 2000, după ce a apărut și copilul, au început problemele reale ale unei familii: unde stăm, ce mîncăm?

Să revenim la prezent și la experiențele pozitive în urma rezidenței la Düsseldorf.

La Düsseldorf am fost în prima mea rezidență cîștigînd un concurs al Centrului Cultural Palatele Brâncovenești, Mogoșoaia. Au un schimb cultural cu Düsseldorf. Am aplicat cu ușurință, cei din comisie cunoșteau deja numele participante și lucrările. Șeful acelei comisii era Erwin Kessler, care tocmai scrisese despre expoziția mea de la MNAC deloc pozitiv, dar am cîștigat și am ajuns acolo. Am stat două luni, mi-am cumpărat culori și mult cidru și am pornit la treabă. Am început să cunosc artiști, să merg în ateliere, să mă uit la expoziții, la muzee, am consumat cît am putut de mult această experiență. Am observat că în Germania funcționează o prezumție de nevinovăție. Cînd vorbesc cu tine, nu fac nici o diferență de principiu între tine și unul ca Richter. Ei, cînd se află în fața ta, se uită la tine ca și cum tu ți-ai fi asumat același tip de statut. Nici Richter nu e un semizeu, nici tu nu ești nimeni, un prăpădit din România. Pe scurt, îți dau prezumția asta de nevinovăție. Din­tr‑o­da­tă ești liber și stai bine în pielea ta.

În Düsseldorf m-am apucat să lucrez și pe pereții din jurul lucrărilor. Și la o expoziție de la Zorzini, tot cam în acea perioadă, am început să lucrez cu aceste layere multiple. Nu are neapărat o finalitate conceptuală, ci e mai mult o chestiune de densitate, de complexitate. La un nivel poate fi socotit a fi un soi de scenografie, dar vine mai mult în prelungirea picturii. Caut o inflație, o densitate, o tensiune, o limită. La Düsseldorf am simțit nevoia să mai apară un pic de culoare și am lucrat cu pămînt din malurile Rinului, un soi de nisip roșu. De aici a apărut prima expoziție pe care am montat-o în atelier, unde am cunoscut-o și pe Petra. Apoi, m-am întors în România pentru a pregăti prima expoziție de la Galeria Petra Nostheide-Eycke. În paralel fusesem invitat de cîțiva artiști de lîngă Düsseldorf, Mönchengladbach, la un proiect al fundației lor. Primiseră un mall care urma să fie demolat și fiecare artist invitat făcea ce-l tăia capul într-o cameră sau într-un magazinaș. Eu am primit frizeria unui turc, în care am făcut prima lucrare din seria I can see no revolution. Paralel cu sfîrșitul perioadei cu praf și a combinațiilor urbane, apare această primă lucrare care tot înflorește în seria aceasta nouă, nepremeditat. Au fost vreo trei chestiuni diferite apărute sub aceeași filiație, dar de fiecare dată le lucram izolat. Acum observ retrospectiv că e o filiație între ele.

La Galerie Petra Nostheide-Eycke am avut prima expoziție în august-septembrie 2014, ca artist invitat, iar între timp am devenit artist reprezentat. Petra e un soi de newcomer în Düsseldorf, e de vreo cinci ani acolo, ceea ce pentru o piață așezată e foarte puțin. Dar e liberă de constrîngeri, iar asta o face să își adune artiști de oriunde vrea, fie din Olanda, fie din România. Printre alți artiști pe care îi reprezintă sînt doi foarte buni care îmi plac în mod deosebit: Maurice van Tellingen și Olaf Mooij. Acea primă expoziție de la Petra a fost împreună cu Olaf Mooij. Teoretic eram independenți, dar ne-am potrivit foarte bine, formal. Anul trecut, în octombrie, a fost expoziția „I can see no revolution“ care, cromatic și formal, ar fi în linie cu expoziția de pe strada Masaryk 25, de anul trecut, de NAG#8, „SAMBAdy must die in this city“. Acestea două, privite împreună, sînt ceva nou pentru mine.

a consemnat Silviu PĂDURARIU / www.unrestbucharest.com