Recunoaşteţi, sub ochii voştri, sala de teatru a devenit ea însăşi un spaţiu al rupturii dintre generaţii! Un gol întunecat care respiră - iar tu îl auzi; tuşeşte - atunci îl acuzi; gîndeşte - şi-ţi vine să te scuzi. Personajul eşti tu, cel de pe scenă, e şi el, cel din sală. Personajul există pentru a fi al tău, dar şi al publicului. Vă jucaţi în egală măsură, însă nu la fel de conştient, cu aceeaşi bucată de plastilină. Vă încruntaţi cînd se iveşte Neînţelegerea sau obosiţi într-o interminabilă aşteptare a lui Godot. Vă îmbulziţi la intrare pentru o fărîmă de megaJoy, ori - fiţi sinceri! - cîteodată vă doriţi să fi fost orbi ca Molly Sweeney. Seamănă cu un exerciţiu de admiraţie? Ar trebui să transmită măcar un sfert din entuziasmul tinerilor urbani (plus studenţi la actorie) care s-au adunat cu perseverenţă la mai toate spectacolele din cadrul Festivalului Naţional de Teatru. Festival de la care, altfel, n-au lipsit nici blazarea de pe chipurile doamnelor purtînd pălărie şi nici buzele strînse ale celor cu bun-simţ, în timp ce auzeau uşile sălii "Toma Caragiu" izbindu-se a plecare, pe parcursul lecturii lui Patrice Chéreau.Publicul. Numeros, heterogen. Nu ştiu să fi fost spectacol, din cîte am văzut (şi am văzut multe), la care să nu se stea umăr lîngă umăr (pe gradene) sau în picioare (în săli), la fel cum nu ştiu să fi fost piesă pe text contemporan la care sala să nu se fi împărţit în tabere. La Andrei Şerban (Purificare de Sarah Kane, un spectacol fără fisură, dar cu dead end) s-a ieşit din sală. Unii au ieşit pentru că "Săracii, să mai zici că lucrează cu Şerban. Ce kitsch!", alţii pentru că "Nu mai suport, la propriu, tensiunea. Ies - mă întreb - la al cîtelea final". Sau, incredibil, deşi la cîteva zile după: "Păi, pentru asta au murit dom’le copiii ăia la Revoluţie, ca să vină Şerban să ne arate cum e cu schimbarea de sex?". La Afrim publicul era deja "selecţionat", venise cu ţintă, aşa că n-au fost diferende. În schimb, Plastilina lui Vlad Massaci a avut parte de cîţiva purtători de grimase nimeriţi accidental. Sala a reacţionat echilibrat, intuitiv şi cunoscător la Alexandru Tocilescu şi alt public a aplaudat nejustificat de mult la Cum gîndeşte Amy (o piesă moralistă, de atmosferă, făcută din scenografie şi... Valeria Seciu). Lectura lui Patrice Chéreau (La Légende du Grand Inquisiteur, după un text de F.M. Dostoievski - profund, analitic, doldora de semnificaţii) n-a stîrnit entuziasm, ci mai degrabă consternare în faţa ideii de a urmări (timp de o oră!) "un om citind, pur şi simplu". La polul opus, poveştile cu iz telenovelistic, presărate în distribuţie cu nume sonore, au prins şi destins - fie că erau alese premeditat, venite "prin invitaţie" sau nimerite din întîmplare. S-a strigat "Bravo!" în neştire, ca la spectacolele (tipice) "pentru public", care se joacă cu casa închisă şi de la care toată lumea iese, cum altfel, decît mulţumită?! Aplauzele. Sălile de teatru sînt nedrepte fiindcă într-un fel se aud aplauzele la Naţional (puternic, cu reverberaţie) şi în altul la Odeon (gîtuit, înecat). Un public afabil nu e întotdeauna un public cu discernămînt şi gust. De aici rezultă că aplauzele pot fi, la fel de bine, o formă de politeţe sau o formă de necunoaştere. Evenimentul. Ei bine, francezii au Avignon-ul, noi avem, în sfîrşit, Festivalul Naţional de Teatru, am putea spune uşuraţi, după tiparul recent lansatului exerciţiu "Imaginează-ţi o lume fără România. Ce i-ar lipsi?". Incontestabil cel mai important eveniment teatral-cultural al anului, Festivalul a început să semene la nivelul organizării - timid, dar sigur - cu un eveniment occidental: concept bine închegat, căci regizorul deţine de doi ani supremaţia, bani de la Minister pentru fiecare reprezentaţie, invitaţi din străinătate - puţini, însă aleşi pe sprînceană. A adunat inclusiv producţiile Centrului Naţional al Dansului, spectacole de tip one-man/woman show, a găzduit premiere. Ce n-a reuşit însă Bucureştiul nici cu francofonia, nici cu Festivalul - şi reuşeşte mereu Avignon-ul - e să creeze o stare de spirit, fie şi în interiorul unui grup de spectatori (presupunem din categoria devoratorilor de teatru). Acea ştiinţă de a trăi în şi pentru spectacol, care ar rafina, pe de o parte, reacţiile publicului - dacă nu chiar pe cele ale cetăţenului -, pregătindu-l pentru tabieturile europene, pe de alta, ar topi atitudinea crîcotaşilor. Poate la acest aspect ar trebui să se oprească reprezentanţii diferitelor (şi divergentelor) generaţii, căutînd (mental, deocamdată) o conduită a spectatorului informat şi manierat şi renunţînd la reacţia instictivă ca formă de protest explicit (comentariul în timp ce..., rîsul zgomotos, ieşitul din sală ş.a.). Căci, dacă răzbate ceva dinspre astfel de manifestări, dincolo de entuziasmul tinerilor şi, pe ici pe colo, al oamenilor de teatru, atunci răzbate lipsa de pregătire şi incapacitatea de adecvare. Într-o proporţie considerabilă, publicul pare să privească în continuare doar înspre propria persoană, iar cînd i se arată soarele, alege să-şi pironească ochii pe arătătorul celui care îl indică. ________________ Ana-Maria Onisei este masterand la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea Bucureşti.