O declaraţie publică, o lansare de carte şi o a doua opinie. Textul de faţă constituie o pledoarie pentru fotografie şi pentru un muzeu autohton al fotografiei. Este un text-fotografie-colaj, compus din două momente surprinse la debutul vizual al acestui an. Primul moment: 28 ianuarie, decernarea Premiilor anuale de fotografie acordate de către Banca Centrală Europeană, la Muzeul Naţional de Artă Contemporană. Cel de-al doilea: 10 februarie, lansarea la Galeria Posibilă a eseului vizual Petite Histoire.

Banca Centrală Europeană a avut „România“ ca temă pentru concursul său de fotografie din 2009. Timp de o lună, pînă pe 28 februarie, vizitatorii s-au putut întîlni la MNAC cu fotografiile celor şapte finalişti şi cu acelea ale marilor cîştigători: Nicu Ilfoveanu (premiul I, pentru Steampunk Autochrome), Iosif Király (premiul al II-lea pentru Reconstrucţii) şi Dragoş Lumpan (premiul al III-lea, pentru Ultima transhumanţă). Trei abordări divergent-subiective ale timpului. La decernarea premiilor din 28 ianuarie, Mihai Oroveanu, director MNAC, colecţionar şi critic de fotografie, a avut un discurs revelator: „Acest eveniment va fi o placă turnantă în destinul artei fotografice la noi. Avem, cu sprijinul Ministerului Culturii, un foarte important ţel. Avem nevoie de un muzeu al fotografiei, deja fondurile de imagini cresc şi cred că este momentul ca lucrurile să fie puse pe un făgaş normal. Muzeul putem să-l oferim la cheie. Avem acest material, avem fişe pentru mii de fotografii, avem o colecţie foarte importantă de imagini. E păcat să nu recuperăm imaginea istoriei noastre, nu e vorba doar de istoria documentară, ci şi de istoria evoluţiei unei sensibilităţi în zona vizualului“.

Pe 10 februarie, la Galeria Posibilă s-a lansat Petite Histoire, o carte dedicată fotografiei anonime din România, datînd cu precădere din anii 1910-1940. Nici istorie, nici album nostalgic, ci un eseu vizual „despre prospeţimea în fotografie“, despre experiment şi eşec în fotografie. Selectate din mii de clişee care există în România, cele 90 de lucrări anonime – aparţinînd unor colecţionari români precum Mihai Oroveanu, Nicu Ilfoveanu, Mihai Câlţia – sînt însoţite şi de cîteva texte teoretice ce aparţin Magdei Radu şi Oanei Tănase, precum şi de o Mică explicaţie scrisă de iniţiatorii volumului, Nicu Ilfoveanu şi Eugen Alexandru Gustea. Petite Histoire este istoria mică, „o istorie secundară a fotografiei, o istorie care rămîne de descoperit, nu atît de cercetat, cît de privit“ (Matei Câlţia).


Cît de importantă este pentru societatea românească actuală apariţia unui muzeu al fotografiei, invocat şi cerut public de Mihai Oroveanu? O întrebare pe care i-am adresat-o după lansare galeristului şi curatorului Matei Câlţia, editorul lui Petite Histoire: „Atît de important cît ne-am dori. De fapt, să avem un muzeu nu e important, ci să ne dorim să avem un muzeu, să îl construim şi să fim activi în el, fie ca vizitatori, fie ca artişti sau curatori. Asta-i cel mai important şi cred că deja există o anumită stare necesară. România nu are de fapt nevoie de un muzeu. România are nevoie de atitudine. Şi dacă ea se va transforma nu într-un muzeu – şi nu vom avea niciodată unul –, dar vom avea colecţia Oroveanu publică, colecţia Băncii Naţionale sau colecţia Muzeului de Istorie, în nişte spaţii care să pună într-adevăr fotografia în valoare, şi nu numai acea fotografie oficială, istorică, ci şi această fotografie care povesteşte de intimitate şi, mai ales, fotografia de artă, care e un produs ce are nevoie de expunere, fiind destinată schimbării percepţiei, schimbării de mentalitate despre cum privim lumea din jur, abia atunci asta va însemna ceva. Or, dacă artişti extraordinar de interesanţi ca Nicu Ilfoveanu sau Iosif Király nu au unde să fie văzuţi în România, nu vor schimba mentalităţi în România, ci le vor schimba în alte ţări. E păcat. Deja avem destui artişti care schimbă mentalităţi în alte ţări.“

Şi să ne întoarcem de unde am plecat: „Muzeul îl putem oferi la cheie“ – spune Mihai Oroveanu. Trebuie doar să deschidem uşa.