● Milan Kundera, La Fête de l’insignifiance, Editura Gallimard, 2014. 

Parisul este portul multor mari scriitori contemporani. Parisul este un port, pur şi simplu. Poate că de aceea pe stema oraşului se află vapoare, ancore. Parisul a fost dintotdeauna un port al inspiraţiei, şi dacă pentru secolul trecut aş reţine un singur nume, Ernest Hemingway, pentru acest secol l-aş reţine pe Milan Kundera. Să fie vorba doar despre bune alegeri sau bune opţiuni, de bune decizii sau bune fugi? Kundera nu este Gabriel García Márquez, nu este nici Julia Kristeva sau Douglas Kennedy, Nedim Gürsel, Julio Cortázar, dar Kundera este o sărbătoare. Asemeni Parisului.

Noul său roman, La Fête de l’insignifiance, apărut în urmă cu cîteva săptămîni, a avut, la lansare, efectul unei veşti foarte bune: a dat înconjurul urbei, al platourilor de televiziune, librarii şi-l comandau de urgenţă, trecătorii îl devorau în metrou. Pentru că scriitorul ceh, deşi parizian şi francez prin adopţie (a emigrat în 1975), apare rar. Ultima sa carte, Ignoranţa, a văzut lumina tiparului în urmă cu 11 ani.

O viaţă de om – aproape. A lui – ca emigrant ceh la Paris, a mea – ca emigrant român tot la Paris. Scriitorul ceh mi-a marcat – mi-am adus aminte, în momentul în care am decis să intru în prima librărie întîlnită în cale – episodul Franţa. Penultimul său roman a fost imposibil de atins, atunci, imediat: nu aveam banii necesari pentru a-l cumpăra. L-am primit ulterior cadou, înainte să părăsesc un prim job, şi am experimentat atunci un fel de a citi cu totul nou pentru mine. L-am citit o dată, pe nerăsuflate, şi imediat după, încă o dată, calm. Apoi am început să-l împrumut prietenilor. Gestul, instantaneu, nu era datorat – aveam să-mi dau seama acum – neînţelegerii, ci dorinţei de a mai gusta o dată absolutul. De a-mi prelungi starea de plăcere. Astăzi, după 11 ani, am procedat la fel: am devorat L’insignifiance, 144 de pagini, cu bucuria celui care regăseşte ceva, şi apoi l-am recitit, alături de un prieten, pentru unele fragmente, pentru a nu pierde încă clipa. Momentul de insignifianţă care declanşează mecanismul amintirilor. Găsesc că între cele două romane sînt multe legături: în Ignoranţa, Kundera încearcă să înţeleagă de ce se simte în continuare un străin cînd se întoarce în Cehia. în La Fête de l’insignifiance, încearcă să înţeleagă de ce Parisul pentru care şi-a părăsit ţara s-a înstrăinat de el. Un sumum? Poate.

Să fie din cauza nombrilismului care a acaparat Parisul, aşa cum ne-a acaparat secolul, cu noi cu tot? Acel nombrilism care începe din banalul colţ de piele descoperit imediat deasupra centurii şi care se termină acolo unde se termină, de fapt, dorinţa noastră de absolut? Egoismul nostru? Incapacitatea de a pricepe că viaţa nu este în altă parte, ci acolo unde interacţionăm cu cei care ne definesc, dar şi cu cei cărora nu le sîntem inextricabili? într-un foarte frumos fragment din roman, Kundera scrie astfel: „Dragostea era cîndva sărbătoarea individualului, a inimitabilului, gloria a ceea ce este unic, a ceea ce nu suportă nici o repetiţie. însă buricul nu numai că nu se revoltă împotriva repetiţiei, ci este o chemare spre repetiţii! Iar noi vom trăi, în mileniul nostru, sub semnul buricului, al nombrilismului. în acest semn sîntem cu toţii, şi unul, şi altul, soldaţi ai sexului, cu aceeaşi privire ţintită nu asupra femeii iubite, ci asupra acelui mic orificiu din mijlocul burţii care reprezintă, el singur, un singur sens, acela al viitorului oricărei dorinţe erotice!“

Kundera, la cei 85 de ani ai săi, etern turist într-un Paris care-i aparţine, descrie cu detaşare un cartier, al VI-lea, cel care adăposteşte, de altfel, şi Jardin de Luxembourg. I-am regăsit paşii citind pagini din romanul său, în Jardin de Luxembourg, întocmai. Acel spaţiu care îi plăcea atît de mult şi lui Anatole France. Kundera descrie, într-un roman atemporal, acel Paris al tinereţii fără bătrîneţe şi al vieţii fără de moarte, în care un alter ego, d’Ardelo, se complace în a se juca, insignifiant, cu un cancer de care a scăpat, aşa cum scriitorul ceh se joacă, detaşat, cu timpul care trece. Ne-ar face oare insignifianţa mai universali decît cărţile? Trecerea noastră mai lină şi durerea celor apropiaţi – mai uşor de suportat?

Un oraş numit Kaliningrad a avut totul de cîştigat de pe urma insignifianţei ca semn al unei bune doze de umanitate şi haz, atribuite unui Stalin. Este una dintre paginile memorabile ale romanului, povestea botezului acestui oraş al lui Immanuel Kant. La fel este şi capitolul dedicat celor care îşi cer scuze în permanenţă, chiar înainte ca acest lucru să le fi fost cerut. Sau cel în care face apologia seducţiei feminine, deplasate de la sîni şi fese, la prozaicul buric.

Un roman despre o apoteoză a umorului şi a capacităţii de a lua totul, absolut totul, în derîdere, poate fi el considerat serios? Poate.

Realizez, pînă la urmă, că această lume atît de nombrilistă mă obligă să practic cinismul. Să practic detestînd cinismul. Kundera are dreptate: în dragoste sau în politică, în viaţă sau în moarte, mica moarte, nombrilismul ne ucide. Ucide în noi orice sentiment, orice speranţă, orice dorinţă de a fi altfel şi de a fi diferiţi.

Iulia Badea-Guéritée este jurnalistă la Courrier International.

Foto: wikimedia commons