Una dintre constantele Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu e că fiecare ediţie nouă tinde să depăşească – în amploare, în diversitatea spectacolelor, în numărul de participanţi – ediţia precedentă. Am provocat patru critici de teatru să povestească, foarte scurt, cum a fost la FITS 2015.
 
● Oltiţa CÎNTEC
 
Growing smart
 
La Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu (FITS), artele spectacolului sînt ilustrate în toate modurile lor de existenţă: teatru, dans, animaţie, muzică, circ, mizînd pe afinitatea genurilor şi pe curiozitatea insaţiabilă a publicului. Iar spectatorul, cel cultivat ori neofit, nu are „decît“ să-şi traseze propria hartă. Dificilă decizie, într-un program abundent ca prezenţe şi repere orare, cu puzderie de artişti acreditaţi, dar şi creatori în căutarea legitimării estetice, teatre de repertoriu, trupe stabile, companii mici, private, formule de tip clasic, genuri noi, în curs de omologare, autori clasici, dar şi necunoscuţi, texte inedite, străzi cu cărţi, spaţii teatrale consacrate, săli noi etc. Starea definitorie a festivalierului e efervescenţa, cursa dintr-o parte în alta, ieşind precipitat de la un spectacol pentru a ajunge grăbit la altul, şi acela de neratat.
 
FITS e construit pe grade de teatralitate şi de spectaculozitate diverse. Cînd te întrebi „Ce s-ar mai putea inventa?“, echipa festivalului imaginează încă ceva surprinzător, probînd gîndire critică. Dinamica internă a staff-ului e benefică, menţine FITS-ul proaspăt. Growing smart!
 
Noţiunea de festival ca sărbătoare a unei comunităţi e validată aici de 22 de ani, conectînd întregul oraş şi vecinătăţile la orizonturile estetice vii ale mapamondului. Teatrul ca întîlnire, ca ferment al cetăţii, teatrul care coagulează e specificul FITS. Evenimentul remodelează oraşul, i-a scris cartea de vizită, l-a făcut cunoscut. Festivalul emană un magnetism special, te ţine prins, te recheamă, nu-i poţi rezista. Vii să vezi, să revezi, să vorbeşti, să asculţi, să schimbi opinii. Te intersectezi cu prieteni pe care nu i-ai mai văzut de mult, datorită lor cunoşti alţi depedenţi de arte, îţi dai seama că, graţie teatrului, lumea e, totuşi, atît de mică. Direcţii noi, polemici, idei, proiecte posibile. Straturi de performativitate, exclusivităţi naţionale, zone cu geografii culturale exotice.
 
La fiecare ediţie, încerc să absorb şi să iau cu mine cît mai mult din FITS. Anul acesta, m-am supus deliberat unui experiment: am avut ambiţia să parcurg oferta unei zile întregi, bifînd prin prezenţă punct cu punct! Grea încercare pentru puterile mele receptive, idem, pentru cele fizice! A fost „jocul“ meu, evident, nu acesta e scopul FITS. Intenţiile sale sînt bogăţia, diversitatea şi profunzimea, invitaţii trebuind să devină propriul selecţioner. Smart growing a făcut substanţa culturală a FITS 2015!  
 
● Iulia POPOVICI
 
Festivalul în trei spectacole
 
• Un spaţiu neprietenos vizual, auster, chiar uşor mizer, unde o uşă cam strîmbă ţine loc de „element dramaturgic“ central; un El şi o Ea, împreună de douăzeci de ani, cu fiică adolescentă, se ceartă pentru a mia oară, iar lucrurile o iau razna: apare un iubit al Ei din tinereţe, aparent răpit de necunoscuţi, şi un vecin cu ocupaţii bizare şi o la fel de bizară atracţie pentru adolescenta familiei, lucrurile se precipită, trecutul revine surprinzător şi nimic nu va mai fi la fel. E un spectacol extrem de simplu, cu o violenţă relaţională şi de limbaj care derapează şi alimentează o poveste de viaţă din mediile muncitoreşti, spusă pe înţelesul spectatorului crescut la şcoala teatrului popular sud-american. (Daniel Veronese, Despre lumea periculoasă a animalelor: Mieii, producţie independentă argentiniană)
 
• O masă (roşie) şi şapte scaune drept unic decor. Şapte actori tineri (masteranzi la Actorie la universitatea sibiană) joacă, alternativ, un grup de elevi care şi-au comentat neîndurător profesorii pe un grup închis pe Facebook, pe „dascălii“ reuniţi în şedinţă ca să discute sancţiunile pentru o asemenea faptă impardonabilă şi pe părinţii vinovaţilor, aduşi laolaltă de dorinţa de a găsi o soluţie salvatoare pentru viitorul copiilor. Sursa de inspiraţie e un caz real, petrecut anul acesta într-un liceu/colegiu „de prestigiu“ din Cluj, unde adolescenţii au fost pedepsiţi cu scăderea notei la purtare sau mutarea la altă şcoală. Minimalist, discret, cu umor, cu o ideală construcţie şi decupare a personajelor, spectacolul (unul observaţional) e o călătorie cu hopuri nu doar prin conflictele esenţiale ale învăţămîntului românesc, ci şi prin ipocrizia cosmică a relaţiilor noastre sociale. (Antisocial de Bogdan Georgescu, producţie a Universităţii „Lucian Blaga“ în colaborare cu Teatrul Naţional „Radu Stanca“, Sibiu)
 
• Preşedintele chilian Salvador Allende s-a sinucis, puciul juntei conduse de Augusto Pinochet a reuşit, ţara a devenit o dictatură în care orice avînt democratic sau stîngist era plătit cu sînge. Dar dacă Allende ar fi avut la dispoziţie o echipă de consultanţi politici, specialişti în PR, şi dacă ar fi luat cu adevărat în consideraţie posibilitatea de a demisiona şi de a negocia cu o opoziţie isterizată? O versiune alternativă a trecutului, scrisă din perspectiva generaţiei născute sub Pinochet şi forţate să trăiască nostalgia allendistă a părinţilor ei, visînd să-şi inventeze propriile idealuri. (Visînd viitorul de Marco Layera, Compania La Re-Sentida, Chile)
 
● Mirella PATUREAU
 
Dens şi eclectic
 
Nimic mistic sau „racoleur“ în superba lecţie despre suferinţă ca o constantă a condiţiei umane citită în Cartea lui Iov, aşa cum ne-a oferit-o, într-una din ultimele seri de festival, Eimuntas Nekrosius. Lecţie superbă, de o precizie plastică a gestului, a imaginii atent distilate – fiecare stop-cadru ar putea trimite la referinţe plastice ale unui catalog de artă barocă sau din Renaşterea tîrzie –, o lecţie teatrală de o intensitate a gîndirii şi a expresiei, de o concizie şi în acelaşi timp de o bogăţie de sensuri ce curg, vin şi revin în forţă ca apele aceleiaşi cascade. Căci pe scenă, în jurul prea nefericitului Iov, se înfruntă cei doi îngeri, Binele şi Răul, Dumnezeu şi Satana. De fapt, cine manipulează pe cine, de ce acest Dumnezeu al autosatisfacţiei divine are nevoie de imboldurile Satanei pentru a-şi consolida triumful… Povestea, imposibilă, se reia de fiecare dată identică, pînă ce corpul, fiinţa experimentului Iov – aşa se numea, de altfel, un alt spectacol memorabil văzut tot aici, în 2007, cred, de Mihai Măniuţiu, cu Marian Râlea ascuns într-o grămadă de gunoi – încearcă să găsească o cale de ieşire, fără să renunţe la o imposibilă credinţă. Eu aş fi văzut aici germenii unei posibile revolte şi am plecat cu această ipoteză, lăsînd pariul sau cerul deschis pentru un altădată, cît mai tîrziu posibil… În prima mea seară de festival regăsisem povestea unei micuţe Cenuşărese în versiunea lui Joël Pommerat, creată cu compania sa la Teatrul Naţional al comunităţii francofone din Bruxelles, sau despre ucenicia vieţii, sau cum să intri în vîrsta adultă „digerînd“ moartea unei mame pentru a putea pleca mai departe în viaţă, auzind cu adevărat ultimele sale cuvinte ca pe un îndemn de a păstra surîsul pe o cale încă lungă. Şi ieşi de la acest spectacol, construit în decoruri virtuale – tehnologia în slujba imaginaţiei şi nu invers –, surîzător şi lejer. Puţini am avut această şansă şi înţelegere ce ne-au dat forţă pentru restul vieţii. Aş mai reţine alte cîteva atuuri din acest festival dens sau eclectic, cum ne-a obişnuit Sibiul. Despre o mitologie a timpurilor recente, Courtney Love, spectacol adus de polonezii din Wroclaw, de Pawel Demirski, text, şi Monika Strzepka, regie, sau Radu Afrim cu trei propoziţii în stilul său de cea mai bună factură (ader şi eu la o formulă a unei critice prietene, Afrim este un adjectiv, aş spune mai mult, este o calitate) şi mai ales Gianina Cărbunariu, cu De vînzare, şi Bogdan Georgescu, cu Antisocial, autori totali, şi Eugen Jebeleanu cu Hotel, un foarte tînăr regizor-dramaturg care are multe de spus, şi nu numai cu acest spectacol non-verbal. Dar sper să revin mai pe larg, după acest punctaj destul de sumar, dintr-un meniu extrem de vast şi de variat.  
 
● Oana STOICA
 
Un fascinant amalgam de estetici, discursuri şi tehnici performative
 
Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu este o turnantă care face legătura între noutăţile performative ale lumii şi mediul teatral românesc, intermediind un contact absolut necesar, atît breslei, cît şi publicului. Conţinutul său bogat permite să-ţi configurezi singur programul, fără să impună o viziune anume. Cu spectacole uimitoare prin tehnică şi provocatoare prin conţinut, FITS are oferte pentru toate publicurile, de la cei care vor divertisment pînă la cei care pretind, dimpotrivă, perspective critice asupra lumii. Cîteva preferinţe din programul meu din acest an: Cenuşăreasa lui Joël Pommerat reconfigurează basmul în jurul traumelor pe care le trăiesc copiii la dispariţia unuia dintre părinţi, într-un decor virtual susţinut de o complicată coregrafie de lumini care valorizează penumbra, marca vizuală a regizorului francez. A fost o serie de spectacole care au investigat sistemele politice, sociale, economice. Show-ul chilian al Companiei La Re-Sentida, Visînd viitorul, demitizează imaginea preşedintelui Salvador Allende şi reimaginează viitorul (acum trecut) în diferite formule, încercînd să înţeleagă dacă istoria ar fi putut fi schimbată. Spectacolul lui Bogdan Georgescu, Antisocial, realizat cu studenţii Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu, pleacă de la un caz real şi dezbate situaţia sistemului de educaţie din România. Un alt tip de investigaţie se produce în Courtney Love, spectacolul polonez al lui Pawel Demirski şi Monika Strzepka: sistemul economic care idolatrizează consumul este scanat din perspectiva industriei muzicale, a relaţiei dintre artişti şi casele de discuri, a reversului succesului, avînd o scriitură interesantă, deşi nu tocmai accesibilă publicului larg (şi aici putem deschide o discuţie despre lipsa de educaţie a spectatorului în arta contemporană şi despre cei răspunzători pentru asta). La Ultima bandă a lui Krapp, Peter Stein a respectat cu precizie indicaţiile lui Beckett, mizînd şi pe rigoarea lui Klaus Maria Brandauer. Dansul contemporan a excelat în acest an, în mod excepţional, nu printr-un spectacol, ci printr-o persoană: coregrafa Jin Xing, fost soldat în armata chineză, primul transsexual din China, o femeie cu o poveste de viaţă fabuloasă. FITS a produs o carte utilă în acelaşi sens al analizei artelor performative contemporane, Sfîrşitul regiei, începutul creaţiei colective în teatrul contemporan, editor Iulia Popovici, şi albumul lui Dan Perjovschi, Horizontal Newspaper 2010-2015, care reuneşte desenele create de artist pe zidul Teatrului Naţional „Radu Stanca“. FITS este un fascinant amalgam de estetici, discursuri şi tehnici performative.  
 
anchetă realizată de Matei MARTIN