● Claudia Chinezu, Elveţienii în România, Editura Noi Media Print, 2011.
„În contextul în care Elveţia a semnat un nou acord de cooperare cu România*, reafirmînd astfel solidaritatea şi importanţa pe care o acordă partenerului său român, cartea doamnei Claudia Chinezu scoate la lumină itinerariile acestor emigranţi ignoraţi pînă în zilele noastre şi apare la momentul potrivit. În paginile acestei lucrări, cititorul va descoperi rolul, cîteodată crucial, jucat de numeroşi elveţieni şi va constata că relaţiile oficiale nu epuizează nici pe departe spectrul diversificat şi eclectic al contactelor dintre cele două ţări, care se desfăşoară cel mai adesea în afara instituţiilor, uneori cu o strălucire şi mai mare.“ Astfel scrie ambasadorul Elveţiei în România, Livio Hürzeler, în introducerea monografiei Claudiei Chinezu, Elveţienii în România.
Într-adevăr, dacă relaţiile diplomatice dintre România şi Elveţia ajung anul acesta (de-abia) la cea de-a o suta aniversare, din lucrarea de faţă aflăm – nu fără oarecare surprindere – că influenţa socială, culturală şi economică profundă a elveţienilor asupra principatelor române începe să se facă simţită încă din secolele XV-XVI, cu o intensificare substanţială în secolele XIX-XX. Contactul îndelungat, de o notabilă însemnătate, dintre cele două spaţii este analizat de Claudia Chinezu, Doctor ès lettres la Universitatea din Fribourg (Elveţia), într-o manieră eminamente accesibilă, dar riguros şi pasionat instructivă. De la călători aventurieri cu veleităţi de antropologi, misionari catolici şi protestanţi şi cîţiva luptători devotaţi cauzei „române“, la agricultori, viticultori, horticultori fugiţi din calea crizelor economice şi agricole din Ţara Cantoanelor şi pînă la antreprenori, industriaşi, comercianţi prosperi sau clerici influenţi, parcursul puţin cunoscuţilor emigranţi elveţieni din ţara noastră a condus la o colaborare trainică, chiar entuziastă între cele două popoare.
În secolul al XVIII-lea, cînd coloniile helvete încep să se constituie în Bucureşti, Şaba, Galaţi sau Brăila, reprezentanţii lor găsesc în perimetrul carpato-danubiano-pontic un spaţiu multicultural, primitor, aflat la începutul dezvoltării sale economice moderne. Comercianţii şi bancherii elveţieni, precum Josef Gubler – comerciant cu produse de lux, Anton Taponnier – bancher din Geneva, sau Erhardt Wolff – mare investitor în industria metalurgică, întrevăd această oportunitate, creînd afaceri înfloritoare care, pînă la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, vor acumula un capital de milioane de franci. La rîndul ei, societatea română vede în elveţieni – şviţeri, cum erau numiţi – un model de rectitudine morală şi spirit întreprinzător şi civic. Astfel, în Valahia şi Moldova se caută ca odraslele familiilor nobile să fie educate de preceptori elveţieni sau ca domnii să se folosească de serviciile unor secretari sau bibliotecari de această origine. Alexandru Ipsilanti îl angajează pe Franz Josef Sulzer ca preparator pentru copiii săi, iar mulţi ani mai tîrziu Ion C. Brătianu încredinţează instruirea celor opt copii ai lui unei profesoare din Elveţia, explicînd că „Şviţerii sînt oameni cinstiţi şi amabili; tocmai aceste două calităţi am dreptul să le pretind copiilor mei“. Însuşi Regele Carol I a ales să lucreze cu elveţieni – Léopold Bachelin şi Marcel Godet s-au ocupat de biblioteca regelui, iar Louis Basset i-a fost secretar personal şi totodată stimat consilier economic (aceleaşi atribuţii i-au corespuns şi sub Ferdinand şi Carol II).
Deşi aceste capitole sînt absolut necesare pentru o înţelegere corespunzătoare a fenomenului emigraţiei helvete în România, partea fără îndoială cea mai interesantă a lucrării constă în prezentarea situaţiei elveţienilor sub diferite regimuri politice în România. Astfel, începînd cu 19 aprilie 1933, aceştia s-au bucurat de un statut special – prin „clauza naţiunii celei mai favorizate“, erau liberi ca pe teritoriul ţării noastre să practice orice meserie doreau, fiind scutiţi de taxe şi impozite şi neavînd obligaţia de a efectua serviciul militar sau a plăti pentru iniţiativele militare ale statului român. Astfel, integrarea şviţerilor în societatea românească nu a dus, în nici un moment, la îndepărtarea elveţienilor de identitatea lor naţională, iar investiţiile industriale şi comerciale elveţiene, apărate, prosperă pe termen lung. Tot de aici ne dăm seama că lipsa familiarizării românilor cu lunga existenţă a acestei colonii se poate datora nu numai numărului relativ restrîns al reprezentanţilor ei aici de-a lungul timpului, dar şi faptului că bunăstarea şi, ulterior, existenţa paşnică a elveţienilor-români au fost întrerupte brutal începînd cu 1939, fiind esenţialmente nimicite pînă la sfîrşitul războiului. Odată cu instalarea trupelor germane în România, o sistematică politică discriminatorie faţă de elveţieni – cetăţeni ai unei ţări neutre – a eliminat pe rînd toate privilegiile acestei comunităţi. Lovitura de graţie a fost dată însă de puterile bolşevice: reforma agrară din 1945 a ciopîrţit proprietăţile mai mari de 50 ha, iar naţionalizarea din 11 iunie 1948 a ruinat sute de cetăţeni şi zeci de companii helvete. Astăzi, Casa Elveţiei din Bucureşti aminteşte poate cel mai mult de trecerea acelor „şviţeri“ prin ţara noastră, însă companiile elveţiene deschise în ultimele două decenii în România au început, fără melancolie şi cu mult spirit practic, să refacă comunitatea elveţienilor români de odinioară.
* Pe data de 26 august 2010, Elveţia a semnat cu România un acord de cooperare pe o perioadă de cinci ani pentru combaterea criminalităţii informatice.
