Multă vreme, cînd venea vorba în Franţa despre scriitorii români, erau spontan citate numele lui Cioran, Eugen Ionescu şi Mircea Eliade. Totuşi, cu excepţia operelor de ficţiune ale celui din urmă, traduse de altfel după tratatele lui de istorie a religilor, toţi trei scriau în franceză, cel puţin de cînd s-au instalat în Occident. Greu de zis dacă acesta era motivul pentru care numele autorilor traduşi din română se bucurau de mai puţină notorietate. Un lucru este sigur, faptul că interesul publicului pentru cei trei autori citaţi mai sus a declinat în ultimul timp, ceea ce era cam inevitabil, nu a mărit simţitor impactul scriitorilor traduşi din română. Cu alte cuvinte, cărţile acestora ocupă un loc destul de modest în producţia literară de limbă franceză faţă de cele traduse din celelalte limbi din Europa Centrală şi de Sud-Est raportat la numărul de locuitori. O putem constata destul de uşor consultînd baza de date bibliografice „Electre“ (Livres-Hebdo) la care apelează în mod curent librarii, bibliotecarii, documentariştii, editorii și jurnaliştii din spaţiul francofon. Trebuie precizat însă de la bun început că informaţile pe care le putem extrage în acest fel prezintă un interes doar indicativ şi mai ales pe plan comparativ. Principalul avantaj este că pe această cale putem găsi criterii pentru a ne face o idee despre un domeniu unic în felul lui, avînd în vedere că, prin definiţie, fiecare carte e diferită de toate celelalte.
De la 1 ianuarie 2008 pînă la 15 martie 2018, deci în ajunul Salonului de Carte care are loc zilele acestea la Paris, au apărut 152 titluri noi sau noi ediţii, inclusiv reluări în format de buzunar, traduse din română, la editurile franceze, belgiene şi elveţiene. Nu sînt contabilizate formatele electronice, iar numărul titlurilor traduse din română disponibile pe piaţa franceză este mult mai ridicat decît acela care corespunde ultimului deceniu luat aici în considerare. Situaţia se prezintă oarecum bine, ceea ce era previzibil, la scară balcanică. 111 titluri au fost traduse în această perioadă din sîrbo-croată (adică din sîrbă, croată, muntenegreană, bosniacă, cum sînt ele adesea prezentate azi), 44 din albaneză, 32 (doar) din bulgară, în schimb 314 din greacă, număr care include monografiile privind lumea antică. Altfel stau lucrurile în comparaţie cu Europa Centrală, avînd în vedere, spre exemplu, că din maghiară au fost traduse 196 de titluri. Din cehă au fost traduse 117 monografii (9 din slovacă), din poloneză 336, ceea ce e mai puţin surprinzător. Premiul Nobel acordat în 2002 lui Imre Kertész şi mai ales succesul romanelor traduse recent ale lui Sándor Márai (1900-1989), autor care în exil a continuat să scrie în limba maternă, explică în parte situaţia favorabilă în care se găsesc traducerile din maghiară. Autorii români cei mai faimoși în spatiul francofon, și nu numai, au scris mai ales în franceză, dacă lăsăm la o parte cazul cu totul singular al Orei douăzeci și cinci de Virgil Gheorghiu, tradusă în franceză de Monique Sainte-Côme (alias Monica Lovinescu) în 1949, care a cunoscut nenumărate reeditări şi a marcat generaţii întregi.
În funcţie de numărul de titluri publicate de fiecare dintre autorii traduşi şi de numărul de titluri apărute la fiecare editură, putem stabili două clasificări care corespund ultimilor zece ani.
Au fost publicate în această perioadă 7 cărţi de Matei Vişniec, 5 de Flavia Cosma, 4 de Norman Manea, Doina Ioanid, Emil Cioran, Mircea Eliade şi Mircea Cărtărescu, 3 de George Arion, Gabriela Adameşteanu, Lucian Teodorovici, Eugen Uricaru şi Gellu Naum etc. La Non Lieu au apărut 20 de titluri, la Harmattan 17, la Gallimard, J. Chambon, Ed. des Syrtes şi Caractères – 5, la Seuil şi Ed. du Cygne – 4, la P.O.L., Noir sur Blanc, -Ginkgo, Atelier de l’Agneau şi Genèse édition – 3 etc. (Urmează 65 de alte edituri care au publicat doar două sau o singură traducere.)
În sine, aceste date statistice au o semnificaţie mai mult decît relativă. O sumedenie de criterii privind domeniul acoperit de fiecare titlu, tirajul, calitatea traducerii, aparatul editorial, prestigiul editurii, difuzarea, sursele de finanţare, contribuţia efectivă a autorului etc. trebuie combinate pentru a evita interpretările precipitate. Cîteva observaţii în acest sens. Este greu să compari o culegere de poezii publicată într-un tiraj confidenţial, și cu participarea activă a autorului, cu un roman tradus de un profesionist, la un editor reputat care beneficiază de un serviciu de redactare şi corectură şi de o reţea de distribuţie întinsă. Flavia Cosma, spre exemplu, este autoarea a cinci plachete de poezii dintre care patru sînt publicate la un mic editor, Ed. du Cygne. Independent de interesul pe care opera ei îl poate prezenta şi de rolul pe care îl poate juca editura care o publică în difuzarea culturii româneşti, poziţia pe care o ocupă F. Cosma şi Ed. du Cygne în clasamentele de mai sus riscă să provoace o anumită confuzie. Cît despre Matei Vişniec, nu apar în această clasificare decît scrierile sale traduse din română. Dacă adăugăm piesele sale de teatru scrise direct în franceză, numărul total de titluri se ridică la 20.
Confruntînd clasificarea pe autori la cei traduşi din română şi aceia din celelalte limbi citate se constată un decalaj semnificativ. La maghiari primele locuri sînt ocupate de Sándor Márai cu 27 cărţi şi Imre Kertész cu 11, iar la polonezi, Witold Gombrowicz şi Ryszard Kapuscinski cu cîte 17 cărţi. Decalajul apare şi cînd ne gîndim la incidenţa reluării unor titluri în ediţii de buzunar pe piaţa cărţii. Numărul lor este de doar 8 în ultimii zece ani pentru traducerile din română, 67 pentru acelea din maghiară, 13 din cehă, 54 din polonă şi 13 din sîrbo-croată. Dintre aceşti opt autori români, unul singur este contemporan: Gabriela Adameşteanu (cu O dimineaţă pierdută / Une matinée perdue).
Din totalul titlurilor apărute la editura Non Lieu, domeniul românesc, adică nu numai traducerile, ci şi celelalte cărţi legate de România, reprezintă cam o cincime. Tot ei îi datorăm cele cîteva numere din revistele Lettres roumaines (dir. Petre Răileanu, 2013-2014) şi Seine et Danube (dir. Dumitru Țepeneag şi Virgil Tănase, 2015), a căror apariţie a încetat acum doi ani, ceea ce constituie o mare pierdere, revistele fiind un suport indispensabil pentru prezentarea dezbaterilor culturale şi promovarea tinerilor autori din România. Un efort deosebit a fost făcut pe plan pedagogic: Andreia Roman şi Cécile Folchweiller au întocmit, spre exemplu, o Antologie a istoriei literaturii române bilingvă româno-franceză în patru volume.
Mai curioasă este poziţia ocupată de L’Harmattan, o editură cu o producţie considerabilă, dar inegală, parţial în contul autorilor, deseori proaspeţi doctoranzi. Voluminosul studiu al fostului preşedinte al Academiei Române Eugen Simion despre „Tînărul Eugen Ionescu“ a apărut în traducerea lui Virgil Tănase în 2003 la această editură, care are o colecţie de calitate condusă de Ca-therine Durandin consacrată domeniului românesc.
J. Chambon – pentru Ștefan Baștovoi sau Dan Lungu, Gallimard – pentru Gabriela Adameşteanu, Seuil – pentru Norman Manea, Noir sur Blanc – pentru Eugen Uricaru, Ed. de Syrtes – pentru Varujan Vosganian sau Radu Aldulescu, Gaïa – pentru Lucian Dan Teodorovici rămîn, ca şi în perioada precedentă, principalele edituri unde apar romanele salutate de critică în Franţa, ca şi în România. Literele în general, şi romanul în particular, sînt domeniul în care sînt cel mai prezente traducerile în franceză. Pentru perioada analizată aici, în baza de date „Electre“ sînt înregistrate 70 de romane, 33 de volume de poezii, 10 volume de istorie şi critică literară, 8 eseuri literare, 4 piese de teatru, 2 cărţi pentru tineret. Celelalte domenii, uşor reperabile graţie clasamentului zecimal universal folosit de „Electre“, sînt foarte slab reprezentate: 4 cărţi de religie, dintre care două de Dumitru Stăniloae şi Andrei Scrima, la prestigioasa editură Cerf, una singură de antropologie, tratatul de imagologie al lui Oişteanu tradus la Non Lieu…
În materie de politică şi cultură, România nu a trecut chiar neobservată în Occident, s-a scris mult. Doar două cărţi pe această temă au fost însă traduse de-a lungul ultimului deceniu, şi anume Cronicile lui Radu Cosaşu şi acelea ale lui Mircea Vasilescu apărute iniţial în Dilema veche (MetisPress, 2010 şi 2011).
Recompensat prin nenumărate premii, filmul românesc pare să fi avut un impact mai mare decît cartea asupra publicului avizat în lumea francofonă în ultimul deceniu. Acesta nu este un motiv ca să nu încheiem cu un omagiu adus traducătorilor. Sînt -mulţi, aşa că ne vom mulţumi să cităm doar cîţiva dintre ei: Nicolas Cavaillès, -Jean Louis Courriol, Florica Courriol, Laure Hinckel, Dominique Ilea, Marily Le Mir, Odile Serre şi mai ales regretatul Alain Paruit.
Nicolas Trifon este istoric. Împreună cu Matei Cazacu, este autorul cărţii Republica Moldova, un stat în căutarea naţiunii (Editura Cartier, 2017).
Foto: Dan Lungu, wiki
