Anul acesta am ratat TIFF-ul, dar, tot cu treburi cinematografice, am ajuns aproape de capătul lumii. Ei, nu chiar pînă în Patagonia, doar pînă în Buenos Aires. Am crezut că eram pregătită pentru Buenos Aires de cărţile lui Sábato şi Casares, Borges sau Cortázar, dar m-a surprins cît de prezent îmi era oraşul aşa cum îl văzuse Alex. Leo Şerban în fotografiile din jurnalele de pe Liternet, pe care le-a ţinut cît a locuit pe „Planeta Bs. As.“.
 
Tango no, caminar si 
 
Nu, n-am dansat tango la Buenos Aires. Dintre zecile de filme cu tango, nu-mi reveneau în minte decît cîteva fărîme din Happy Together al lui Wong Kar-wai, filmat chiar în Bar Sur, din San Telmo, o zonă fermecătoare, un amestec de Lisabona şi Istanbul, cartierul cel mai vechi, cu stilul colonial predominant. În fapt, tot oraşul te surprinde şi eşti într-o continuă mirare cum de atîtea stiluri arhitectonice, culori, unghiuri şi curbe nu devin un melanj inadecvat. De la un cartier la altul, faci un soi de micro-călătorii aproape instantanee în Europa şi Americi, deopotrivă. 
 
N-am dansat, dar i-am văzut pe alţii îmbrăţişaţi şi vrăjiţi de tango, chiar în prima zi, în Plaza Dorrego, din San Telmo (sfîntul protector al marinarilor), în care în fiecare duminică se desfăşoară Feria de Antigüedades, şi, a doua zi, în La Boca, unul dintre cele mai colorate cartiere, cu origini genoveze, de unde te binecuvîntează un Papa Francisc din ipsos, într-un balconaş de pe Caminito, şi unde dansatorii te tentează cu o lecţie sau cu un spectacol. 
 
Dar nu pentru tango am mers eu în Buenos Aires. Scurta călătorie, de şase zile, avea drept scop participarea la o conferinţă legată de cinema şi organizată de Universitatea din Calabria, Institutul Naţional de Arte şi Universitatea din Buenos Aires şi EUNIC (reţeaua institutelor culturale din Uniunea Europeană). Ambasada României m-a găzduit, într-o clădire proiectată de arhitectul francez Paul Eugène Pater, din cartierul Retiro, cu o scară interioară impresionantă şi un lift cu grilaj şi cu băncuţă acoperită de catifea grena, în care m-am simţit ca într-un film de Wes Anderson. Toată şederea a fost ca dintr-un film, regie care i se datorează şi însărcinatului cu afaceri în Argentina şi Paraguay, Sena Latif, care m-a răsfăţat şi m-a învăţat foarte multe despre ale locului. Graţie ei am ajuns la Palais de Glace, clădire de la începutul secolulului XX, iniţial patinoar şi club social, ulterior transformat în salon de tango şi, în prezent, rezervat expoziţiilor de artă şi concertelor. Aici a avut loc o proiecţie cu sala plină a filmului lui Andrei Gruzsniczki, Quod erat demonstrandum, la finalul căreia m-am bucurat să întîlnesc cîţiva români plecaţi după Război, foarte atenţi la ce se întîmplă în ţară şi buni cunoscători ai cinema-ului românesc recent. Miruna Rusen, angajat al Ambasadei, a tradus în limba spaniolă, altfel nu le puteam spune oamenilor decît „Yo entiendo español, pero no puedo hablar“. Tot despre cinema-ul autohton am vorbit a doua zi, la PROA, o fundaţie culturală din cartierul La Boca, în care doi dintre organizatori au legături cu România, Guillermo vine în România cu proiecţii de film, iar Tomás are bunicii paterni români, de la care a rămas cu două expresii, „Vai de capul meu!“ şi „Acestea fiind zise…“.
 
În scurta preumblare, am avut senzaţia tot timpul că mă întorc, de fapt, în Buenos Aires, că văd oameni pe care i-am mai văzut şi că rostesc cuvinte pe care le-am mai rostit, era ca şi cum un vis demult visat se petrecea aievea şi mi se îngăduia acum să văd cu ochii deschişi ceva ce era doar în mintea mea.
 
„Acestea fiind zise…“ 
 
Mă uit la oameni, străzi, interioare şi clădiri şi recunosc încă atmosfera din fotografiile din anii ’30 ale lui Horacio Coppola, un Brassaï al oraşului Buenos Aires. 
 
S-a conservat foarte mult, sînt zeci de locuri, străzi întregi, parcă şi gesturi, care par încremenite ca în fotografii, dar există şi cartiere reînnoite, cum e Puerto Mader, cu vechile lui docuri care stau acum faţă în faţă cu zgîrie-nori foarte recenţi, cele două maluri legate protector de Puente de la Mujer. Vorba lui Leo, nu numai cîteva clădiri şi străzi, ci tot oraşul ar trebui să fie catalogat patrimoniu UNESCO. 
 
Am fost avertizată că argentinienii, cînd au ceva de spus sau sînt nemulţumiţi, ies în stradă şi protestează cît e nevoie, fără autorizaţie de la primărie, pentru că nu e nevoie de aşa ceva, deci să mă pregătesc de stat în trafic şi ocoliri. Nici o grijă, vin din Bucureşti, îmi spun. Nici pomeneală. Nu stai, dar mergi ca melcul zeci de minute, şi mai e ceva – vigilenţă maximă, pentru că semnalizarea e opţională. În contrast, pe trotuar, în staţiile de autobuz, oamenii îşi aşteaptă rîndul calm şi încolonaţi. Am prins o zi de grevă generală a transporturilor, avenidele Còrdoba şi Corrientes, precum nişte avenues din New York, păreau părăsite ca după un cataclism. 
 
Nu vreau să generalizez, n-am avut timp să văd dacă e cutumă sau doar întîmplare, însă politica, în speţă peronismul cu diversele lui feţe, şi fotbalul de arhivă şi cel recent sînt tocate, mai ales că Argentina e în plină campanie electorală, pentru alegeri prezidenţiale şi locale. Chiar, într-o zi, la prînz, plecam de la universitate şi strada era ocupată de maşini de campanie pe care era cocoţat un candidat; l-am văzut că se uită spre mine şi m-am trezit cu o garoafă în braţe, pentru care m-am simţit aproape obligată să-i spun „Gracias“. Aflu că nu e prea comun, în campanie, să oferi flori damelor, cu atît mai puţin garoafe, care sînt asociate tangoului. Nu voi să ştiu cine e candidatul, dar l-aş recunoaşte dintr-o mie. 
 
Am străbătut vreo trei cartiere, pînă am ajuns în Palermo Soho, acolo unde poţi umbla de sus în jos pe strada Jorge Luis Borges şi nu găseşti două case cu aceeaşi arhitectură sau culoare, dar găseşti prăvălioare, cîrciumi şi terase, o mică piaţetă Cortázar, casa Ernesto Sábato şi, în general, de la o stradă la alta se schimbă peisajul, atmosfera şi, parcă, şi cheful oamenilor. Sînt cartiere în care librăriile sînt aproape una lîngă alta şi pline de oameni care citesc. E drept, nici conexiunile la Internet nu zbîrnîie ca în Bucureşti. Poate de asta citesc atît de mulţi.
 
Am ajuns la celebra El Ateneo, de pe Santa Fe, un fost teatru, cinema cîţiva ani, apoi transformat în librărie, cu o cafenea pe scenă şi lojele pline de cititori. Tot acolo, chiar în mijlocul librăriei, la rafturile de poezie, cît am căscat eu gura, vreo jumătate de ceas, un domn a fredonat un întreg volum. Nici o sprînceană ridicată, nici o îngrijorare, doar o mai intimă relaţie cu versul. 
 
Con dulce de leche, sin pimienta 
 
Buenos Aires o fi oraşul teatrelor şi al librăriilor, dar e şi paradisul fripturilor de vită. Aşa că botezul gastronomic cu ojo de bife şi lomo (rinichi şi friptură de vită) s-a petrecut în celebrul La Brigada, care, pe o parte, e un mic muzeu al fotbalului (ocupaţie sacră, deci!), iar, pe cealaltă, e un soi de altar ridicat artiştilor locali, cu Carlos Gardel în frunte, spaţii care deschid raiul cărnii de vită (specie sacră, de asemenea). Nu sînt singura dintre străini care se întreabă cum o astfel de friptură, tăiată foarte gros, e aşa de bine pătrunsă; or avea ei vreun secret. În orice caz, ce nu au pe masă, decît la cerere, e piperul. Nu am pus întrebări suplimentare – e drept, la ce aveam în farfurie, nu-mi mai lipsea nimic, nici măcar pimienta. În schimb, dacă ajungem la desert, dulce con leche nu lipseşte din nimic sau, în fine, poate să fie prezent în orice. Cum caramelul e dulcele meu preferat, nici că se putea o mai nimerită coincidenţă. 
 
Am gustat friptură şi caramel şi în alt local, ca din filme, Las Violetas, construit în 1884, din cartierul Almagro, pe Avenida Rivadavia, un local cu vitralii franţuzeşti, coloane şi candelabre, în care m-am întîlnit cu o ziaristă română care s-a stabilit de cîţiva ani şi lucrează pentru Buenos Aires Herald şi cu un domn armean care vrea să facă un film în România. 
 
Am văzut Relatos Salvajes, foarte popularul film argentinian, după ce m-am întors de la Buenos Aires, iar lumea în pragul unei crizei de nervi din film (prea schematizată, caricaturizată şi superficial privită, după mine) poate că nu e departe de realitate, însă ce am văzut eu îmi pare mai degrabă o combinaţie de efervescenţă emoţională (nu i-aş spune isterie) şi nostalgie, cu accent pe ultima. Nostalgia poate că vine şi de la acest amestec de lumi şi civilizaţii pe care le vezi şi le simţi în Buenos Aires, iar confluenţa asta favorizează o suspendare în timp şi spaţiu, conservarea mai multor epoci construieşte acest muzeu cît un oraş.  
 
Ileana Bîrsan este jurnalist şi cronicar de film şi organizează ateliere de educaţie cinematografică pentru copii. 
 
Foto: Alex. Leo Şerban, I. Bîrsan