GuessWho, Locul potrivit / Probe audio, distribuit cu Gazeta Sporturilor, 2009.

Poate că n-am înţeles niciodată prea multe din (sub)cultura urbană. Poate că ne-am născut cu toţii la ţară şi am invadat oraşul pe tăcute, cam mulţi şi cam nervoşi, poate că am păstrat un dor tainic pentru găini, gîşte şi raţe, poate că visăm şi acum la porci uriaşi şi la gustul suav de şorici proaspăt. Asta ar fi varianta bună. Varianta mai puţin bună spune că e imposibil ca în 50 de ani de comunism să nu te zdruncini din temelii, să nu capeţi o gîndire şuie, să mai ai deschidere pentru altfel de realităţi. Cel mai probabil e că ambele variante sînt corecte. În orice caz, un lucru e sigur: în 20 de ani de democraţie n-am priceput mare lucru din hip-hop. Succesul lui iluzoriu de la sfîrşitul anilor ’90 ţinea, în definitiv, de o chestiune simplă: înjuratul. Nu prea conta că unii înjurau mai bine, că alţii puneau înjurătura asta în context, că încercau timid să-i dea un sens, o rimă, un beat, iar alţii se mulţumeau să rămînă grosolani şi descopereau fericirea puerilă a bădărăniei ritmate. Cu cît se înjura mai mult, cu atît mai bine. Aparent, prin BUG Mafia, Paraziţii sau R.A.C.L.A., deprindeam gustul pentru hip-hop. Adevărul era însă altul: nu hip-hop-ul era miza, nu lirismul acid sau dilema frustă, nu fondul, ci doar forma, capacitatea de a smulge din inerţie un vocabular cuminte, de a legitima invectivele, de a scoate la lumină frustrările şi mitocănia macho. Hip-hop-ul, aşa cum a fost degustat de publicul larg, nu a fost decît o staţie de tranzit, un substitut de moment în căutarea esenţei supreme. Odată ce această esenţă aşteptată cu înfrigurare a triumfat, odată ce lucrul care trebuia să se întîmple s-a întîmplat, iar poporul a primit ce şi-a dorit, odată ce această chestiune a căpătat şi un nume, manele, lucrurile s-au lămurit, iar gloria hip-hop-ului a început să apună. Rapid. Totul s-a dovedit un simplu foc de paie: impulsionate de efervescenţa unor vremuri prielnice, BUG Mafia sau La Familia au sfîrşit pe o nişă incertă, lipsiţi de suflu sau de credibilitate. Pe de altă parte, un album autentic pînă în măduva sunetului precum Veriga lipsă, Methadon 3000, indiscutabil cel mai bun album hip-hop românesc şi una dintre cele mai importante apariţii discografice din ’90 încoace, a fost îngropat cu totul într-un anonimat sălciu, sinonim cu uitarea. Prost înţeles, confundat adeseori cu brutalitatea, inaderent la mentalităţile noastre muzicale, cu un public firav şi mai degrabă nedefinit, hip-hop-ul pur sînge a supravieţuit, cu greu, doar prin dexteritatea lingvistică, critica socială de bun-simţ şi caterinca neaoşă a unei singure trupe: Paraziţii. Cum de MC fără cusur precum Vexxatu Vexx, Deceneu, Piele sau Rimaru nu s-a mai auzit nimic, rap-ul a intrat într-o comă prelungită. Resuscitarea ar fi putut veni anul acesta, dacă succesul lui Puya cu „Undeva în Balcani“ şi „Change“ ar fi fost ceva mai mult asociat cu imaginea hip-hop. Nu prea s-a întîmplat aşa, iar cele două hituri au fost trecute la capitolul „piese de consum“, sonorităţile acelea estival-dispensabile ce sînt absorbite de un prezent dulce, lipsit de trecut şi despovărat de viitor. Abia cu iniţiativa Gazetei Sporturilor de a distribui la un preţ modic două albume de hip-hop veridic, GuessWho, Locul potrivit / Probe audio şi Spike, Rămînem prieteni, se poate vorbi de o uşoară schimbare de percepţie, de o firavă, dar benefică, scuturare a inerţiei. Există un nou val în hip-hop, dar ceea ce este cu adevărat important e că există hip-hop, punct. Şi GuessWho, promovat mai ales pentru videoclipul abil şi de efect al piesei „Locul potrivit“, şi Spike jonglează cu dexteritatea lingvistică şi noul limbaj urban, ştiu să păstreze melodia pe un făgaş ştiut, să adauge inflexiuni reggae, cu un plus pentru GuessWho, ştiu să devină virulenţi, agresivi şi acizi cînd e cazul, în special Spike, păstrează decenţa de a-şi vedea lungul nasului, păstrează tristeţe, ceva melancolie şi umor, ştiu să găsească în melodie ritmul dansabil, iar în versuri o chestiune cu miză, ţin la esenţele genului fără să fie excesivi, nu-şi trădează sinceritatea, dar rămîn accesibili, dau senzaţia că lucrurile pot intra în normalitate, că se pot priza ritmuri hip-hop, visuri sau alte prafuri fără teamă de societate, fără teama de a nu fi înţeles. Nu ştiu dacă se va întîmpla cu adevărat ceva, dar ştiu că s-a cam făcut timpul să avem din nou hip-hop.