Wilson cu încetinitorul

A intrat în aplauzele sălii, însă imediat după ce a fost pe scurt prezentat a luat fiecare suflare de acolo în stăpînire printr-o tăcere care îi purta adînc amprenta. Aşteptînd ca Robert Wilson, aflat pentru prima dată la Bucureşti, la invitaţia Festivalului "Shakespeare" şi a Universităţii de Teatru şi Film (al cărei doctor honoris causa devenea în seara zilei de 30 aprilie), să înceapă să vorbească, fiecare dintre cei de faţă a fost obligat să rămînă deodată singur cu propriile gînduri. Cîteva zeci de singurătăţi au vibrat împreună preţ de cîteva clipe, timpul a căpătat sens şi greutate, consistenţă, iar cînd liniştea deplină instaurată de cel care a reinventat teatrul în secolul XXI s-a risipit, a început un alt fel de magie. Atenţia tuturor fusese deja captată, atît de simplu, atît de eficient, iar ulterior întreaga audienţă a fost pe rînd cucerită de povestire (ce dacă e aceeaşi poveste pe care Wilson o spune în asemenea împrejurări, subliniind care au fost influenţele majore asupra operei sale? - doar asta nu se poate schimba), amuzată de glumele povestitorului şi surprinsă de neaşteptatele sunete scoase de acesta. Fiindcă nu numai timpul ştie Robert Wilson să-l controleze, ci şi sunetele care au dat întotdeauna relief şi profunzime spectacolelor sale. Un adevărat "soundscape" a creat şi la Bucureşti, fracturîndu-şi discursul cu scurte ţipete sau bizare emisiuni sonore ce făceau descrierea etapelor de creaţie evocate infinit mai eficientă. Adăugînd la aceste intenţionate şi bine controlate ruperi de ritm farmecul personal al "performer-ului", fascinaţia exercitată asupra celor de faţă, precum şi umorul şi energia personajului - care tocmai aterizase de la Marsilia şi urma să plece în cîteva ore spre Beijing, dar nu dădea nici un semn de oboseală, spre deosebire de tînărul său asistent, care nu părea să aibă nici 30 de ani - rezultă că scurtul popas al lui Wilson la Bucureşti a fost cu adevărat un moment numai bun de decupat din timp şi pus în sertarul cu cele mai "altfel" amintiri.Aş minţi dacă aş spune că am aflat ceva complet nou în această seară dedicată regizorului ale cărui opere n-au fost niciodată prezentate în România, circulînd ani de zile numai pe cîteva casete prost înregistrate. Parcursesem deja amplul album Absolute Wilson dedicat vieţii şi carierei lui de Katharina Otto Bernstein şi văzusem documentarul realizat anul trecut de aceeaşi exegetă şi lansat la New York, aşa încît dispuneam de informaţiile propriu-zise. Numai că pe artiştii compleţi, pentru care fiecare clipă trăită e făcută să hrănească o nouă operă, cel mai important este să-i vezi, să-i auzi, să observi cum transformă timpul brut, condamnat la o banală trecere, în timp cîştigat, purtînd amprenta lor de neconfundat. O oră cu Robert Wilson - un Robert Wilson care povesteşte despre întîlnirile sale marcante cu Raymond Andrews (băiatul afro-american pe care l-a salvat de poliţişti, l-a adoptat şi l-a distribuit în spectacolul care l-a făcut celebru, The Deafman Glance), cu Cristopher Knowles (puştiul autist descoperit prin intermediul unei casete audio, a cărei coloană sonoră Wilson a redat-o parţial la UNATC, puşti introdus şi el în mai multe spectacole şi devenit un apropiat al artistului), sau cu baletul lui Balanchine, despre planurile pe care le are cu Watermill Center (centrul înfiinţat de el în Long Island, special pentru tinerii artişti) - ei bine, o asemenea oră consistentă atîrnă mai greu decît o zi. E o oră în care afli cum arată un neobosit globetrotter capabil să injecteze energie în toţi oamenii cu care lucrează, în actorii pe care îi conduce în scenă, în fiecare dintre cei veniţi să asiste la conferinţele pe care le ţine, în cei ce participă la vernisajul vreuneia dintre numeroasele instalaţii pe care le semnează. Iar cînd vezi cît umor are acest simpatic "supraom" care, odată îmbrăcat cu toga primită împreună cu titlul de doctor honoris causa, face cu mîna asistenţei, jucînd timiditatea şi fragilitatea unei fetiţe cu o rochie nouă, această normalitate a geniului aproape că îţi pare de natură extraterestră.La fel ca teatrul lui Wilson pentru lumea teatrală românească, care va asista la primul spectacol wilsonian prezentat la noi - Femeia mării, 15 şi 16 mai, sala mare a TNB, în cadrul Festivalului "Shakespeare". Speranţa mea este că această oră wilsoniană, ce s-a scurs "in slow motion", această oră în care timpul s-a întins ca un elastic şi s-a impregnat de tăceri şi reflexivitate, de rîs şi de bucuria înţelegerii va avea impact asupra unora dintre oamenii foarte tineri care au avut norocul să o trăiască.