Carte

Îi las plăcerea să reflecteze asupra

O. Nimigean nu doar acordă cititorului acces la realitatea distorsionată pe care o asamblează, ci îl face parte integrantă a acesteia.

Roman vorbit prin încrucișări de voci, ele însele încrucișate biografic în feluri atît de neașteptate, cartea lui Bogdan Crețu reușește performanța unei povești de dragoste care evită consecvent patetismul.

Critica devine, astfel, şi recurs, pledînd, ca într-o instanţă, pe scena jurnalisticii politice şi a diplomaţiei europene pentru respectarea dreptului de liberă exprimare şi împotriva măsurilor abuzive ale regimului.

Mi-ar plăcea să se vorbească mai mult despre acest volum, luciditatea lui cioraniană merită.

Dorința de schimbare, manifestă sau nu, nu ține neapărat de vîrsta biologică sau de aderarea la o anumită școală poetică ce propovăduiește continuu schimbarea.

Sau un alt exemplu: cînd un moscovit adus la disperare de lipsa de bunuri a încercat să se spînzure, frînghia s-a dovedit a fi din nisip; în loc de moarte, a trebuit să se mulțumească cu cîteva vînătăi.

Fără s-o știe, Șerban Tomșa a dat, prin aceste cu totul pasionante Amintiri, un testament: avea să le supraviețuiască numai cîteva luni.

Camil Petrescu iese ceva mai onorabil, iar cu Sadoveanu istoricul literar este destul de îngăduitor.

Mai e de bonton să vii cu chestiuni existențiale cînd sînt de lămurit și dezbătut atîtea probleme sociale și politice presante?

Impostorul își propune să readucă la viață toate frămîntările sociale ale unei epoci, prin intermediul cîtorva personaje situate de ambele părți ale baricadei.

Mi‑e greu să cred că proza lui Mircea Eliade ar putea fi înțeleasă pe deplin fără dialectica sacru‑profan.

Cele două cărți discutate în această pagină au în comun o anumită anxietate (aparentă sau nu) a definitivului.

Sînt fericit și-o iubesc.

Aș adăuga: poate noua formă a folclorului est-european.

Cred că o iniţiativă a traducerii lui ar fi cu profit pentru literatura română contemporană.

Ordinele noastre erau să ne ocupăm de naziști, dar am aflat curînd că urgia comunistă „este mai rea decît cea nazisă”, au mărturisit autorii.

Negarea radicală a „binarității”

De savurat pe îndelete, în toate aromele lui.

Probabil că profesiei de jurnalist cel mai puțin.

Gestica untergrund e în definitiv o eschivă de la asumarea tranșantă a singurătății.

Există o sumedenie de biografii ale lui Hitler.

N-aș fi aflat de acest eseu (sau, în tot cazul, nu în timp util pentru a-l recenza) dacă n-ar fi adus vorba de el Dan Gulea, chiar aici, într-un dosar recent al Dilemei vechi.

Este un fapt clar: Hitler și Stalin pozau în oameni citiți. Hitler, la propriu, a făcut o ședință foto în biblioteca sa, la începuturile carierei politice.

Precauția empatiei, cuvînt folosit explicit în aceeași mărturisire, e justificată de acest veritabil mozaic sociologic și psihologic pe care-l desfășoară volumul.

În aforismele sale, Ioan Miclea se răfuiește la rîndul lui cu filosofia oficială marxistă.

La Cheever, stranietatea vine dintr-o sciziune profundă și radicală aflată în inima fiecărei povestiri.

Dar ar fi putut să nu fie, pentru că și absurdul, și răul sînt evitabile dacă societatea are la timp o reacție comună de respingere.

Dar cea mai importantă în Kaddish e încărcătura emoțională a poemului.

Transparenţa scriiturii şi a referinţelor este evidentă

Replica îi vine de la Cleanthes (o fi vechiul stoic, discipolul lui Zenon din Citium?!)

E ceea ce, intuind, Paul Cernat aplică expert, pînă într-acolo încît studiul lui lasă, nu o dată, senzația de enciclopedie vivantă.

Dar pe Osip și Nadejda, oricît au încercat, comuniștii nu au reușit cu nici un chip să-i lipească din istorie.

Dacă ar fi scris ceva, Da Gama, Columb și Magellan ar fi fost astăzi între cei mai citiți autori.

Hermeneutica biblică a lui David Grossman – impietate absolută! – caută omul din spatele mitului