Sunetul tăcerii

Nu atît trupe, stiluri, curente, cît o analiză a rasismului din perspectiva înrădăcinării sale sistemice în societatea britanică.

Starea de grație

Peliculele sale labirintice, în care te pierzi în căutarea unui fir al Ariadnei care nu ți se descoperă decît după ce s-a terminat filmul, au o fascinație anume fără să fie intimidante.

Ce face Zhao intră în categoria „ficțiunilor documentate”, dar chiar și așa parcă tot am rata ceva – sentimentul că astfel putem pătrunde, pe urmele camerei sale de filmat, într-o lume mai mult sau mai puțin autarhică, pe care n-am văzut-o niciodată așa.

Vis orwellian

Este în primul rînd un experiment social, un performance antropologic.

O tînără adevărată

Marele atu al acestui cinema ține de modul cît mai șters, cît mai inaparent în care înscrie aceste destine singulare în experiența mult mai largă a colectivității.

Știma apelor

Undine este clădit în ansamblu pe o estetică a minimalismului, cu o poveste de dragoste plasată perfect în modernitate, dar cu discrete accente supranaturale calate pe forța atemporală a mitului.

Un western în plus

Păcat că traiectoria acestei relații între cele două personaje nu-și lasă libertatea de a se avînta pe teren necunoscut.

Exilul interior

Filmul se construiește lent, dar armonios din registre diferite și complementare.

Imaginea-Dumnezeu

Spectatorul rămîne la final nu cu dezgustul pentru teroarea timpurilor de-atunci, ci cu amintirea călduță a felului în care acele timpuri arătau.

Orfeu sau filmul-alfabet. Infidelitatea oglinzii

Filmul abundă în referințe mitologice și reflecții ludice despre condiția artistului modern, dar și despre efemeritatea condiției umane.

India Song

Pe bucăți, filmul e admirabil. Luat împreună – nu tocmai, fiindcă arată mai mult ca un exercițiu de stil foarte îndemînatic, fără însă o reală adîncime sau justificare a asociațiilor pe care ni le solicită.

Unora le place jazz-ul

O arhitectură a chipului uman care pare să se nască mereu ca din întîmplare.

Singurătăți paralele

Cu Tsai, tot mai puțin dispus să facă concesii progresiei narative fără opreliști (a și amenințat că se lasă de film acum ceva ani), știm că trebuie să dispunem de tot timpul, altfel nu merită.

Peisaj după bătălie

Momentul rămas în istorie ca procesul din Chicago, din 1969, este tema acestui film politic în esență și realist ca formă, cu vagi accente poetice.