Sărutul cuantic

„Zavera” bifează tot rețetarul de bază al NCR-ului: filmul este despre un bărbat nevoit să se confrunte cu moartea subită a prietenului său cel mai bun – care era și șeful lui.

Copilul Medeei

Benni suferă de o agresivitate ieșită de sub orice control, de o natură aproape demonică, de o perversitate absolută, ce pare mereu la pîndă în spatele surîsului ei luminos și al privirii de o candoare netrucată.

Tată-fiică

„Timebox” degajă o senzație de necesitate, de document smuls din miezul lucrurilor, mai ales în secvențele care înregistrează traseul birocratic sîcîitor al lui Ioan Agapi: deși lucrurile din apartament par nemișcate, rămase în aceeași poziție de ani buni, la un moment dat camera surprinde începerea lucrărilor de renovare a fațadei imobilului istoric în care mai locuiește doar Agapi, semn că autoritățile nu stau la discuții.

Frumusețea și infernul

Il traditore, cel mai recent film al italianului Marco Bellocchio, inspirat de istoria reală a lui Tommaso Brusetta, cel care a provocat căderea grupării Cosei Nostra acum 30 de ani, propune o abordare inovatoare a filmelor despre mafioți.

La vîrf

E interesant cum El reino nu propune nici o soluție de izbăvire: toate șiretlicurile lui Manuel – ba să-și acopere urmele, ba să își denunțe șefii de partid, ba să-i spioneze cu un reportofon ascuns în buzunarul sacoului – sînt simple cîrpeli, planuri născute din impulsuri de moment, găselnițe lașe care eșuează una după alta.

Infinitul în palmă

Un dramaturg umanist și tandru, deghizat într-un mare cineast al contemporaneității, este suedezul Roy Andersson, în a cărui cea mai recentă creație, About endlessness, pare să nu se întîmple mai nimic. Această peliculă care cochetează atît de discret cu tristețea metafizică și austeră a vieții mărunte, anodine, care îți scapă tot timpul din palmă, pare mai degrabă, la nivel formal, un colaj de scene cu diverse personaje surprinse aleatoriu, între care nu există vreo legătură cu excepția poverii vremurilor și a neadecvării lor la viață.

Lupta de clasă

În Parazit, cei patru membri ai unei familii sărace se infiltrează, prin subterfugii prea suculente pentru a le detalia aici, în viața unei familii super-bogate: scapă de meditatorul la engleză, de șoferul tatălui, de bonă – și le iau locul. Parabola lui Bong Joon-ho, nervoasă și lucidă, vorbește pe șleau despre lumea de azi: o lume dezbinată și antagonică, în mijlocul căreia se cască hăul tot mai adînc dintre privilegiați și deposedați.

Nevoia de sfinți

Filmele lui Malick nu au un decupaj fix, ele se formează pe platoul de filmare ca un work in progress, ca o căutare privilegiată, inițiatică, aș spune, atît pentru cineast, cît și pentru actori și echipa tehnică. Personal, cred că semnătura autorului vine din acele cadre lungi, aparent superflue sau poate calofile, care în alte filme ar cădea la montaj sau ar fi doar momente d

Regimul artelor şi muniţiilor

„În dragoste e nevoie de un munte de îngăduinţă“ – interviu cu Claude LELOUCH

Roxana CĂLINESCU

Latura mea irațională, cea care ține de nebunie, m-a determinat să regizez epilogul pentru Un homme et une femme. Producătorii îmi spuneau că e o aiureală, la fel și actorii, toți mi-

Regimul artelor şi muniţiilor

„Filmul e mai puternic decît teatrul“ – interviu cu actrița Julieta SZÖNYI

La Gomera are foarte multe niveluri de înţegere. Cred că şi cel mai simplu spectator care merge la cinema să vadă un film poliţist pleacă mulţumit. Dar de acolo se poate urca mult mai mult

Trecutul

Pedro Almodóvar nu mai are nimic de demonstrat: manierisme, cascadorii stilistice, flexări de mușchi – toate sînt dincolo de Dolor y gloria, ultimul său film. I-a rămas însă aceeași plăcer

Capodoperă

Arthur, acel loser absolut, atît este de insignifiant încît nici măcar nu te mai obosești să îl privești cînd treci pe lîngă el, este disprețuit de semeni, bătut și umilit chiar și de copii, altfel prietenii clovnilor. Colegii săi îl consideră un ciudat și îi

Printre stele

Nu e un secret, SF-urile despre spațiul cosmic sînt din nou la modă. Nici nu e greu de înțeles de ce: lipsa sunetului, peisajul întins la infinit, singurătatea cvasi-obligatorie care favorizează introspecția – toate fac din cosmos un teren de joacă