Săptămîna trecută scriam despre mania televiziunilor de a invita aceleaşi figuri pe post de analişti şi mă opream la un caz flagrant de impostură. În fine, trecînd peste cazul respectiv, întrebarea rămîne: De ce televiziunile ne oferă cu obstinaţie aceiaşi comentatori, oricît ar fi ei de urechişti, de penibili, de compromişi chiar? Într-unul dintre comentariile legate de articolul meu, pe care le-a postat pe Facebook, amicul Florin Iaru dădea un răspuns în care invoca mai multe motive: „O televiziune care rulează cam 50-100 de invitaţi pe zi are mari probleme în a găsi a doua, a treia zi altă cantitate rezonabilă şi proaspătă de comentatori. Asta ar însemna cam 500 de invitaţi săptămînal.“; „Sînt, de multe ori, ore imposibile, începînd de la 10 seara, şi sînt zile imposibile (vineri, sîmbătă, duminică) în care oamenii care dau bine pe ecran au şi un pic de viaţă personală.“; „Sînt multe emisiuni la care invitaţii anunţaţi cu o săptămînă înainte uită să vină sau se răzgîndesc în ultimul minut. În toate (absolut toate) televiziunile există soluţii de urgenţă, multe bazate pe prietenii sau amiciţii“.
 
În principiu, Florin Iaru are dreptate. E, într-adevăr, greu să găseşti specialişti noi şi, în plus, care să nu se blocheze în faţa camerelor de luat vederi. Să fie buni vorbitori, să se comporte natural şi să arate acceptabil („să dea bine pe sticlă“, cum spun cei din televiziuni). Şi să fie şi dispuşi să vină în studiourile tale. Pe scurt, e într-adevăr greu să faci televiziune de calitate.
 
Curiozitatea e că unii indivizi, la care sînt abonate posturile TV, nu par să fie specialişti în nimic, spun numai prostii, se comportă penibil şi nici măcar nu „dau bine pe sticlă“. Au, într-adevăr, calitatea că nu se blochează cînd sînt puse reflectoarele pe ei şi că sînt disponibili la orice oră din zi şi din noapte. Dar oare asta e de ajuns? Apoi, ce te faci cînd imaginea şi credibilitatea unor astfel de personaje sînt grav afectate? Te agăţi de ele cu disperare, cu riscul de a te scufunda şi tu împreună cu ele?
 
Oameni care au ceva de spus şi pe care nu-i cheamă nimeni în faţa camerelor de luat vederi sînt destui, numai că producătorii TV sînt comozi şi lucrează la minima rezistenţă. Sau – ca să le dăm şi lor o şansă – nu au timp să gîndească dincolo de clişee. Desigur, specialişti care nu au notorietate sînt şi mai mulţi, dar am înţeles că televiziunile aleargă după feţe cunoscute, şi la acestea mă refer. Într-o primă fază, emisiunea Generaţia cu cheia de gît a adus la rampă oameni valoroşi, care au ce povesti şi care, deşi se bucură de notorietate, nu sînt deloc băgaţi în seamă de televiziuni. De exemplu, dirijorul Tiberiu Soare, Zoltan Andras de la Sarmalele Reci sau actriţa Laura Vasiliu. Şi am aplaudat emisiunea moderată de Sanda Nicola pentru acest lucru. Deci iată că se poate şi că, dacă vrei să ieşi din cercul vicios al analiştilor de serviciu, găseşti oameni minunaţi şi care-ţi aduc şi un aer proaspăt în platouri. Dar să nu ne facem că nu ştim: televiziunile nu caută specialişti sau oameni valoroşi, ci personaje care să facă „spectacol“ la TV. Nu trebuie să spună lucruri cu miez, să ştie despre ce vorbesc, ci doar să pară că ştiu, să turuie vrute şi nevrute şi mai cu seamă să alimenteze show-ul. Oamenii de televiziune au în cap numai „show“-ul din „talk-show“. Nu contează cum e aşa-zisul spectacol. Invitatul poate să-şi dea poalele peste cap, poate să se facă de rîs, poate să sară la gîtul altor invitaţi. De fapt, este chiar preferabil să se întîmple toate acestea. Dacă unul dintre invitaţi ar face un gest nebunesc – de exemplu, să-şi dea în direct pantalonii jos şi să se dea huţa pe lustră –, oamenii de televiziune ar fi cei mai fericiţi.

În cazul „analiştilor“ pe care-i vedem tot timpul şi de care toată lumea s-a săturat, cred că nici măcar o astfel de scenă cu ei urcaţi pe lustră n-ar mai stîrni interesul cuiva. Dar, în fond, de ce n-ar încerca şi asta, că cine ştie?...

Puteţi urmări pe site-ul adevarul.ro ediţia de săptămîna aceasta a emisiunii Cultube, realizată de Cezar Paul-Bădescu.