Este un om al străzii, al unei singure străzi. Nu l-am văzut bîntuind aiurea prin cartier, cerşind în faţă la Mega Image, dormind pe bancă în părculeţul de la Obor, alături de alţi boschetari, bînd spirt pe bordura de la Buticul Roşu. El stă cuminte doar la colţul lui de stradă de la dos, departe şi totuşi aproape de aglomeraţia de pe Moşilor. E ca şi cum ar avea un apartament proprietate personală, de 60 de metri pătraţi, nu? Sub cerul liber. Niciodată nu iese din acest perimetru – holul de la intrare e pe Făinari, o coteşte pe un coridor îngust de asfalt, sufrageria e în faţă la magazinul mixt – acolo l-am văzut mîncînd dintr-o caserolă de plastic –, mai face doi paşi şi ajunge în dormitor – o Dacie 1300 hîrbuită, pe care cineva i-a făcut-o cadou ca să aibă şi el un culcuş. Nu ştiu însă unde e baia, dar nu l-am văzut făcînd pipi la stîlp, aşa că şi-o fi aranjat el ceva, pe undeva.
Este un om fără chip sau cu un chip şters şi roşu de la băutură sau de la soare, pe care nu-l reţii. Poate să aibă între 30 şi 50 de ani. Corpul, în schimb, are ceva caraghios, de Hopa-Mitică. Scund, cu picioare scurte. Ai senzaţia că dacă s-ar îmbăta atît de tare şi s-ar prăbuşi (ceea ce se şi întîmplă, uneori), ar putea să se ridice imediat de pe jos, de parcă ar fi fost pe arcuri. E îmbrăcat cu haine de căpătat, însă nu e atît de mizerabil şi de rufos, precum Baba vagaboandă şi beţivă, cea cu şapte cojoace, atît vara, cît şi iarna, care doarme pe Moşilor, în faţă la ING. Doarme atît de adînc, cu sute de oameni care trec pe lîngă ea, de zici că a murit, însă din cînd în cînd se mai aude dinspre ea o sforăitură profundă, ca un horcăit. E vie. Pe lîngă Babă, omul nostru e chiar cochet. Ce ţi-atrage cu adevărat atenţia sînt ciocatele. După atîta timp de purtare (şi cred că nu se descalţă niciodată de ele), arată ca noi. Poate că şi le lustruieşte în secret, pentru că e foarte mîndru de ele. Ciocatele şi Dacia sînt singura lui avere. Îl vezi vara cum stă pe bordură la umbră (sau poate pe canapeaua lui din living), bea cu sete din berea la PET şi-şi tot suceşte picioarele, mişcînd din tălpi. Şi le admiră. De-asta l-am poreclit Ciocate-man.
Cînd m-am mutat, mi-a inspirat la început milă, după-aia scîrba din reflex pe care o capeţi cu timpul faţă de boschetari. Îl ocoleam. Mă revoltam cînd mergeam la magazinul mixt pe la prînz şi-l găseam beat mort, în plin soare, la 40 de grade, dormind fericit, lungit pe trotuar, cu sticla goală alături. Îl observam cum, spre seară, se trezea şi, mahmur, se dregea cu o altă bere la PET, la 2 litri. Dimineaţa pe la 9, cînd toată lumea de pe stradă – inclusiv ţigăncile în şlapi şi halate pufoase de baie – se înghesuie la magazin să-şi ia cafea la 1 leu, la pahar, el e deja la a doua bere. Vioi şi cu forţe proaspete, ţopăie în mijlocul străzii de parcă ar fi la el acasă şi cîntă ceva. Un cîntec fără cuvinte, pe care doar el îl pricepe.
De unde au ăştia bani să bea? Cine le dă de băut? – mă tot întrebam. Şi, mai ales, cum de nu le e rău niciodată, cum de rezistă? (Gîndeam prin prisma faptului că eu şi alţii ca mine, după o seară decentă, cu vin, prelungită ceva mai tîrziu, în noapte, a doua zi avem nevoie de fresh-uri şi ciorbe, de un pat şi de linişte.) Ce fel de organisme-minune, perfect adaptate exceselor şi străzii are această specie de oameni?
Cu timpul, m-am obişnuit cu Ciocate-man, în fond, mi-era vecin. De altfel, toţi de pe stradă îl cunoşteau, iar atitudinea lor era mai degrabă una de prietenie. Nu de multe ori, am văzut oamenii oprindu-se să-i dea bineţe, să-l întrebe cum o mai duce, chiar să-i spună păsurile. Pe el nu l-am auzit vorbind niciodată, probabil că este ascultătorul ideal. Ţiganul bătrîn care, plictisindu-se, ia în fiecare zi strada la pas, îi vorbeşte deseori, pe un ton conspirativ. Femeile îi dau de pomană şi îi împărtăşesc frînturi din vieţile şi necazurile lor, „cu soţul, cu boala, cu mama decedată“. Un bărbat tînăr de la casa de pe colţ îl strigă de la fereastră, ca să-l întrebe una, alta. Cei doi par chiar apropiaţi, căci locuiesc „perete-n perete“ – al bărbatului, din cărămidă, al lui Ciocate-man, din aer. Proprietarii magazinului mixt îi mai dau uneori „de muncă“. Mătură cu sîrg în faţa magazinului, alungă cîinii vagabonzi care nu sînt ai străzii, poate că face treburi şi mai grele, cum ar fi descărcatul mărfii – cine ştie? Primeşte în schimb bere, mai mult ca sigur, dar şi cîte ceva de mîncare. Se aşază din nou pe bordură şi îşi mănîncă tacticos sandviciul său uriaş – o franzelă întreagă, din care ies fluturînd capetele feliilor de parizer. Cînd plouă, se retrage discret în maşină. Ca să nu-şi ude ciocatele. Prin geamurile care şiroiesc de apă, îl poţi zări pe locul şoferului, căci în spate îşi are patul, cu plăpumi şi perne. Stă pur şi simplu la volan, fără să plece nicăieri, trage din bere şi priveşte strada mohorîtă, prin parbriz. Cine ştie spre ce meleaguri fantastice a pornit-o el, de fapt, o călătorie doar a lui, la care noi, ceilalţi, nu vom avea acces niciodată?
