Mă uit aproape în fiecare zi, vrînd-nevrînd, la fata asta din fotografie. Ea îmi distribuie în fiecare săptămînă articolele de pe Facebook, „e o poză care se potrivește foarte bine pe lat“ – mi-a spus editorul nostru web, „și, în fond, nu te-ai schimbat prea mult!“ – am luat o ca pe un compliment și nu m-am gîndit nici un moment să mă schimbe cu alta. Mă uit lung la fata asta care nici nu împlinise, cred, 20 de ani, cu ochelarii ei de soare ovali, „cu oglindă“ – căci așa se purtau pe atunci – și cu marea de la 2 Mai în fundal, în unsharf. Îmbrăcată în rochița ei roșie cusută la mașina tradițională, fără pedală electrică, de mama mare. Mi-aduc aminte cînd am cumpărat materialul de la magazinul „Central“ din Cluj, în 1995, o mătase grea, frumos imprimată. Mi-aduc aminte și croiul „după reviste“, așa i-am comandat eu bunică-mii, să fie modernă, cu mîneci, guler țeapăn, decolteu în V și pe talie. Așa avea și Andreea, prietena mea de la București. Și „probele“ din apartamentul de două camere de la Cluj, momentele de așteptare în care înfigea bolduri în material, unul după altul – „Stai pe loc, că te înțep!“ Mîna ei atît de moale și zbîrcită, la 70 și ceva de ani, cu un deget lipsă, pe care și-l pierduse în cuva ca un mic cavou al mașinii noastre manuale în care îmi spăla scutecele, pe cînd aveam doi ani. Mîna ei atît de dragă, înfigînd bolduri, unul cîte unul. Mîna mamei mele, care începe să semene cu a ei… uitați-vă și pipăiți mîinile celor care îmbătrînesc, pielea care își pierde fermitatea, se încrețește și devine subțire ca o foiță de țigară, atît de fragilă și de caldă. Învelișurile noastre se subțiază odată cu vîrsta, dacă vă veți lua de mînă mamele la începuturile bătrîneții lor, apoi și mai tîrziu, spre sfîrșit, veți simți atît de bine duioșia a ceea ce vă leagă. Rochia roșie din mătase o păstrez și acum pe un umeraș, în dulap. E peticită, am ars-o cu țigara în Grădina Botanică, la o petrecere nocturnă, poate atunci cînd am sărit gardul sau poate altcîndva, atunci cînd colega mea de bancă a împlinit 18 ani și, pentru că nu aveam bani de plecat la munte, ne-am dus să bem în Botanică, pe „munții“ aceia în miniatură, demonstrativi. Nu-mi mai vine oricum rochia, dar îmi zic că o păstrez ca să o am „model“. Aiurea, o păstrez pentru ca bunica mea să trăiască cu mine în casă, prin rochia aceea.
Mă uit la fata din fotografie, la părul ei ușor răvășit, încă ud, plin de sare marină. Mă uit mai ales la zîmbetul ei și mă fascinează acel zîmbet. Nu, nu e în nici un caz zîmbetul meu, e al ei. Al fetei de 20 de ani, cu o viață întreagă înainte. Peste acel zîmbet au mai trecut încă 18 ani ca să-l preschimbe într-unul mai reținut, ușor strîmb și nehotărît. Peste încă 20 de ani sînt convinsă că va fi alt zîmbet, nu cel al meu de acum. Nu știu cum va arăta, însă îmi doresc ca el să mai existe. Însă zîmbetul acela este cel al bucuriei în stare pură. Oare cum putea fata din fotografie să zîmbească cu așa o seninătate? Cu atît de multă încredere? Tocmai ieșise din cortul ei iglu, nu avea bani de pensiuni și de hoteluri, plecase la mare doar cu un cort verde pentru care economisise mult timp și care acum zace în pivniță, plin de praf și fără bețe. Bețe pierdute, uitate pe diferite plaje – la 2 Mai, la Vamă, la Portița. Ieșise din cort pe acea mică plajă perfectă de la 2 Mai. Se așezase pe izoprenul pe care îl scosese din cort, gîndindu-se cum își va petrece seara. Fostul ei prieten „locuia“ în cortul de alături, însă el nu apare în fotografie. Nici să-i atîrne de gît, nici s-o privească superior, detașat. Fata din fotografie e singură și se simte bine cu singurătatea ei. Peste 18 ani singurătatea o va speria, dar ea nu știe încă asta. Pentru că zîmbetul acela ascunde libertatea absolută pe care poți să o ai doar la 20 de ani. De a părăsi sau de a reînnoda toate relațiile care îți trec prin minte. Sau de a renunța pur și simplu la orice relație, de a amîna totul pentru mai tîrziu. Pentru că timp mai este, atît de mult timp încît n-ai ce face altceva cu el decît să stai pe izoprenul tău de pe malul mării, să nu te gîndești că trebuie să scrii cărți, ca să lași ceva în urma ta, că trebuie să cîștigi bani ca să ajungi pe o plajă mai îndepărtată decît cea din 2 Mai, cum ar fi una din Grecia sau din mările Sudului, că trebuie. Oare trebuie să faci și copii? Oare trebuie să construiești și case pe care să le locuiești rînd pe rînd? Oare trebuie să te implici civic, să ajuți oamenii, să salvezi tot ceea ce a mai rămas de salvat? Oare ce trebuie să faci pentru tine ca să-ți fie pur și simplu bine, să zîmbești la fel de frumos ca fata din fotografie?
Ce s-a ales de fata aceea? Ei bine, și eu mă întreb uneori. Tot ce pot să spun e că n-a ajuns globe-trotter, așa cum își dorea atunci, la 20 ani. N-a văzut decît o parte foarte mică, minusculă din lume. Atît de mică, încît Piața Obor i se pare acum uriașă și plină de aventură, de aceea scrie mereu despre ea. Încă mai visează să plece, dar nu mai are curajul s-o facă așa, oricum. Cu un cort verde în spate și un izopren. Cîteodată mai are niște porniri ca la 20 de ani și își petrece ore întregi în fața computerului, calculînd cît ar costa-o escapada în Cuba. Sau citește blog-urile de călătorie ale altora și uneori îi este de ajuns. Ce rost are? Peste încă 20 de ani n-o să-și mai dorească nimic din toate astea. Oricum, „vîrsta de mijloc“ trece cît ai clipi din ochi. Asiști neputincios la zilele care abia dacă încep și se sfîrșesc, la sărbătorile care se succed una după alta, același Crăciun și totuși altul, ești într-o buclă. Te trezești la 50 de ani. Începi să-ți faci ecografii, endoscopii, ca să te convingi că mai ai de trăit încă 20 de ani. Pentru unii, cei anxioși, acest proces începe mult mai repede – la primele semne că pielea de pe mînă își pierde elasticitatea și că organismul începe să obosească, să se uzeze.
Mă uit la fata din fotografie. Ea nu mai există, doar îmi distribuie articolele de pe Facebook. Trăiesc însă din rămășițele ei.
