Discuţia despre violenţa la televizor şi efectele ei asupra telespectatorilor nu este atît de simplă precum pare.
Discuţia despre violenţa la televizor şi efectele ei asupra telespectatorilor nu este atît de simplă precum pare.
Pentru unii, lucrurile stau foarte clar: o crimă prezentată la televizor – într-un film sau în programele de ştiri – le deschide în mod automat apetitul telespectatorilor pentru omor. O bătaie le cultivă instinctele belicoase. O palmă îi face doritori să dea şi ei palme. Este logica simplistă pe care-o întîlnim şi la Oliver Stone, în filmul Natural Born Killers, unde Mallory şi Mickey Knox (în special el!) devin criminali în serie, influenţaţi de imaginile violente de la televizor. În realitate, nu există o cauzalitate aşa mecanică între violenţa de pe ecran şi comportamentul oamenilor.
Nici măcar în cazul celor mici. Toţi copiii au crescut cu basme, unde personajele se bat sau se omoară (de multe ori prin decapitare!), şi asta nu înseamnă că au devenit toţi bătăuşi sau criminali.
Recent, Consiliul Naţional al Audiovizualului a dat publicităţii un amplu studiu, intitulat „Reprezentarea violenţei televizuale şi protecţia copilului“. Studiul pare profesionist făcut, iar autorii ne spun că au ţinut seama de tot felul de indicatori... Dar cum să deosebeşti violenţa benignă din desenele animate de cea rea? Căci una este cînd Jerry îi dă lui Tom cu o tigaie în cap, iar capul acestuia ia forma tigăii şi devine plat (pentru ca apoi să revină, printr-un efect comic, la forma iniţială) şi alta e cînd, în urma unei lovituri, ţîşneşte sîngele. Dacă judeci cantitativ, celebrul desen animat creat de Hanna şi Barbera este unul extrem de violent, pentru că cele două personaje se bat tot timpul. Autorii studiului publicat de CNA iau şi ei în calcul violenţa din basme, dar spun că problema este tocmai aceea că structura basmului pe care-o ştim de la Propp nu se mai regăseşte şi la desenele animate de astăzi: „În timp ce, în basme, aşa cum a arătat Propp, structura era stabilă şi simplă, ceea ce făcea înţelegerea acestora uşoară – şi nu ne referim aici neapărat la înţelegerea firului epic, deşi nici acesta nu este uşor de înţeles în unele desene animate actuale; ne referim la înţelegerea «moralei», a valorilor transmise – unele desene animate actuale sînt mai degrabă concepute într-o cheie postmodernă, cu final deschis, cu situaţii indecise, cu accent pe personalitatea (complexă) a personajelor şi nu pe funcţiile acestora în cadrul naraţiunii.“
Revenind la Tom şi Jerry, putem spune într-adevăr că acest desen animat nu prea e moralizator şi nici nu respectă structura basmului. Jerry o caută cu lumînarea de cele mai multe ori, el începe bătaia şi tot el iese învingător la final. De altfel, autorii studiului chiar afirmă că desenul animat creat de Hanna şi Barbera este nociv: „Din majoritatea cercetărilor a rezultat faptul că una dintre cauzele pentru care violenţa televizuală este atît de nocivă pentru micii telespectatori, prin efectul de imitare pe care îl induce, este aceea a neprezentării consecinţelor pe care aceasta le are, nici asupra victimelor, nici asupra agresorului.
Exemplu clasic al acestui mod de prezentare a actelor de violenţă în desenele animate sînt desenele de tip Tom şi Jerry, acolo unde personajele se sparg în bucăţi, se turtesc pînă devin ca o foaie de hîrtie, se găuresc la modul cel mai concret, de la fierul de călcat sau de la o ghiulea, ca apoi, după aceste mici «accidente neplăcute», să se refacă la loc şi, în următoarea secundă, să reînceapă cursa.“
„Majoritatea (45,6%) actelor de violenţă de pe canalele pentru copii sînt comise într-un context al gratuităţii, ele nejustificîndu-se nici prin intriga narativă, nici în registrul legitimităţii.“ – conchide studiul. Asta să fie problema? Drept să spun, eu nu am auzit de puşti care, după ce au văzut Tom şi Jerry să vrea să le dea în cap cu fierul de călcat altor copii sau să-i găurească „la modul cel mai concret“. Şi, apoi, ce înseamnă acest „la modul cel mai concret“ în cazul unor desene animate?
